Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista culturală Observator Cultural

Fata care nu se putea opri din mers de Samar Yazbek – Livia Hektor

Traducere din limba arabă de Laura Sitaru. Editura Pandora M, Anansi Contemporan, 2020, 208 p.

Știți povestea lui Hans Christian Andersen, Pantofii roșii, în care o fetiță pe nume Karen primește o pereche minunată de pantofi lucioși, de culoare roșie, complet nepotriviți, dar superbi? Și deși este rugată să nu meargă cu ei la biserică, ea pur și simplu nu se poate abține și, în locul celor negri și simpli, îi pune pe aceștia în picioare. Ei bine, la un moment dat, acești pantofi pun stăpînire pe picioarele ei, cînd îi poartă nu se mai poate opri din dansat, dansează și dansează încontinuu, chiar dacă este obosită și își atrage oprobriul. Dansează zi și noapte, în soare și în ploaie, la bal și în pădure, fără odihnă, în cele mai comune și în cele mai înspăimîntătoare locuri, printre mărăcini și pietre care îi zgîrie pielea. Aflîndu-se fără scăpare, merge la călăul din sat, cerîndu-i să îi taie picioarele. Însă pantofii roșii au continuat sa danseze împreună cu tălpile fetiței care îi însoțeau. Chiar și legătura cu îngerul și cu Dumnezeu mă face să găsesc multe asemănări între cele două scrieri.

Personajul nostru, fata care nu se poate opri din mers – chiar dacă acest lucru o pune într-o mulțime de situații neplăcute și periculoase – , nu vorbește deloc, iar atunci cînd deschide gura, începe sa recite psalmi, nu se mai poate opri și o face într-un fel cîntat și minunat care atrage mirarea și bucuria celor care o aud.

Chiar dacă nu este simplu să-ți dai seama, de la început, nici de vîrsta, nici de numele ei, personajul principal, Rima, face mereu referire la Micul Prinț, la Alice în Țara Minunilor, la Mica sirenă, Kalila și Dimna. Acest lucru mi-a plăcut mult, este o incursiune în lumea basmului care m-a făcut din nou să mă întreb dacă este sau nu vorba despre o coincidență cu clasicul lui Andersen. În plus, atunci cînd clădirea în care se adăpostește împreună cu fratele ei este distrusă de un proiectil, fetița are în picioare papucii roșii din plastic ai lui Umm Said. Sigur că nu vom afla dacă există inspirație directă sau nu, dar această lume interioară magică este tot ce o salvează în contrast cu lumea dură a războiului din Siria.

Autoarea, Samar Yazbek, jurnalistă, scriitoare și totodată activistă pentru drepturile omului din Siria, a participat, în 2010, la revolta populară împotriva regimului Assad și a fost alungată din țară. Temele reflectate în acest roman acoperă drama, durerea, pierderile, războiul, obiceiurile musulmane, tortura, armata, hijabul, rolul femeii în societatea condusă de bărbat, mai multă pierdere. Frica e descrisă printr-un șir de cuvinte, creînd un persistent efect de real.

Trebuie să mărturisesc că, deși are doar 208 pagini scrise aerisit și destul de ușor de citit, am avut nevoie de trei pauze în interiorul zilelor pe parcursul cărora am întins citirea. Pentru că am simțit uneori cum mă irita incapacitatea fetei de a înțelege lumea, acea nevorbire. Am oscilat între empatie și iritare cel puțin în prima jumătate a cărții, a trebuit cumva sa îmi educ răbdarea și să înțeleg printre rînduri. Dar aceasta este o calitate a cărții, nu este o eroare de scriere. Personajul mărturisește că își dorește un cititor (despre care ea crede cu precădere că va fi bărbat) răbdător și meticulos, pe care să îl arunce în scrisul haotic, ușor dezordonat, cu mers înainte și înapoi pe linia temporală, căruia să îi creeze nelămuriri în ceea ce privește vîrsta fetei, lăsîndu-l adesea să se întrebe dacă este copilă, adolescentă sau preadolescentă, dacă este sănătoasă și naivă sau are ceva probleme de ,,nebunie”, așa cum cred cei din jurul ei. În viziunea mea, răspunsul rămîne complet subiectiv: poți crede ce înțelegi și ce alegi să înțelegi. Fie un copil genial și neînțeles, izolat și cu o viață interioară foarte puternică, fie unul care nu stabilește contact vizual, nu vorbește, are anumite stereotipii și preferințe pentru culorile care prind viață.

Shuggie Bain de Douglas Stuart – Alex Higyed

Traducere din limba engleză de Mihaela Ghiță. Editura Pandora M, Anansi Contemporan, roman cîștigător al Booker Prize 2020, British Book Awards: Cea mai bună carte a anului, finalist al National Book Award, 608 p

Am citit Shuggie Bain de Douglas Stuart pentru prima dată în engleză, prin 2021, la un an după ce a primit Premiul Booker Prize 2020. Iată că, după încă un an de la lectura mea, apare și traducerea ei semnată de Mihaela Ghiță în colecția Anansi. World Fiction, la Editura Pandora M.

O mamă alcoolică, un tată dispărut de mult și un Glasgow devastat de sărăcie și criză economică. Un oraș în care ploaia pare să nu se mai oprească: ,,Rain was a natural state of Glasgow. It kept the grass green and the people pale and bronchial”. Cam așa arată viața tînărului Shuggie Bain, un băiețel din Glasgow care învață parcă puțin prea devreme ce înseamnă să fii adult și căruia, în același timp, i se arată o urmă de speranță în tot scenariul apocaliptic oferit de Scoția anilor ’80. Glasgow apare aici ca un oraș cenușiu, cu oameni alienați, un oraș în care fiecare luptă pentru el.

Shuggie Bain e un roman despre suferință și sacrificiu, despre iubire și atașament și, mai presus de toate, despre dependență și ororile pe care le poate aduce în viețile unor oameni simpli. Aflăm încet, încet că Shuggie, mult prea mic să realizeze, e gay, lupta lui transformîndu-se într-un proces de autocunoaștere și maturizare forțată. Îndură batjocura colegilor de școală, singurătatea și marginalizarea produsă de normele sociale.

Agnes Bain, aflată în pragul unui proces de autodistrugere, se bucură de iubirea necondiționată a micuțului Shuggie, care face tot ce îi stă în putere ca să restabilească ordinea în viața mamei sale. Niciodată nu se gîndește la sine. Nu pare că suferă atunci cînd e batjocorit și ține fiecare urmă de furie și ură pentru el.

Presiunea socială îi înăbușă pe amîndoi. Agnes încearcă mereu să fie frumoasă, să respecte standarele feminității impuse de societate, iar Shuggie se luptă să fie integrat în rîndul celor de vîrsta lui.

Povestea lui Shuggie devine una despre normalitate și despre ce înseamnă să fii diferit într-o lume cu norme sociale strict conturate.

The post Bufnițele vă recomandă #11 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista culturală Observator Cultural

Livia Hektor ———————————->

Ana Gallo, Animale de companie și stăpînii lor faimoși, cu ilustrații de Katherine Quinn, traducere de Maria-Magdalena Trandafir, Editura Paralela 45, 2022, 44 p.

Dacă vreți să le citiți copiilor voștri (și nu numai) despre faptul că pisicul cu care împărțea Klimt studioul a fost numit, nu foarte creativ aș adăuga, Katze sau că pictorul folosea drept fixator pentru schițele sale pipi de pisică, ei bine, toate aceste lucruri pe cît de interesante, pe atît de haioase le puteți afla din cartea tradusă de Maria-Magdalena Trandafir la Editura Paralela 45, Animale de companie și stăpînii lor faimoși, scrisă de Ana Gallo și ilustrată de Katherine Quinn.

În cartea Prietenul de Sigrid Nunez, s-a scris mai mult despre animalele de companie ale unor mari scriitori, în mod special despre cîini, însă pentru copii nu știu să se fi pus laolaltă astfel de informații curioase pînă acum. Totuși, această cărticică de aproape 50 de pagini reunește cîteva dintre ele, cum ar fi cea despre Grip (corbul lui Dickens), caimanii lui Dorothy Parker, Babou (ocelotul pe care Dali i l-a dăruit secretarului său), Granizo (cerbul Fridei Kahlo), Bibo și alte animale ale lui Einstein. Dacă la artiști aceste animale mai apar în picturi, schițe sau alte opere vizuale, la scriitori este și mai interesant. De exemplu, Flush, opera mai puțin profundă, dar care a avut un succes care a surprins-o și pe Virginia (Adeline Stephen) Woolf, o are la bază pe cățelușa Pinka, cockerul spaniel cu pedigri, care a dus alături de scriitoare o viață de maidanez.

Iar dacă în ultimii ani, m-am mai îndepărtat de ideologia psihanalistului Freud, cînd scrie, referindu-se în mod special la asistenta lui, Yofi, un chow chow roșcat, „Cîinii sînt asemenea persoanelor, doar că mai buni”, parcă, parcă mă întorc la sentimente mai bune legate de convingerile lui.

Dacă nu știți încă despre graurul de suflet al lui Mozart sau despre „pisicile Hemingway” – pisicile cu șase degete –, dacă nu ați aflat despre Puce, pisica neagră a artistului culorilor, cum a fost supranumit Matisse, sau despre Karl Lagerfeld, celebrul designer care a lăsat moștenire o sumă mare de bani celui care avea să-i îngrijească pisica după moartea lui din 2019, dacă v-au făcut curioși aceste detalii care fac viețile mai frumoase, pe toate le puteți descoperi în această cărticică.

Poate că nu este cea mai complexă antologie, dar este cu siguranță un punct de plecare foarte haios. Excentrici sau nu neapărat, afectuoși de felul lor sau nu prea, cartea îi scoate în evidență pe cîțiva dintre oamenii care au avut o legătură strînsă cu animalele lor de companie, considerîndu-le parte din familie.

Oana Doboși ———————————->

Alexandre Diego Gary, S. ou L’espérance de vie, Editura Gallimard Folio, 2010, 192 p.

La 30 de ani de la moartea părinților lui, Jean Seberg și Romain Gary, Alexandre Diego Gary a scris acest roman autobiografic, debutul său, ca o încercare de a se elibera din închisoarea populată de toate fantomele copilăriei și ale tinereții sale. Construită în jurul celor trei S., suicide, silence, solitude, cartea urmărește parcursul unui tînăr care poartă pe umeri povara celebrității celor doi părinți, o actriță celebră și un mare scriitor, două umbre apăsătoare, care fac ca simpla supraviețuire a fiului lor să fie cea mai mare realizare a vieții lui.

După divorțul părinților, copilul Gary este crescut mai mult de o guvernantă, Eugenia, care moare din cauza unui cancer fulgerător cînd acesta are 14 ani. Doi ani mai tîrziu, Jean Seberg se sinucide, după repetate căderi psihice și tentative de suicid, care au făcut ca viața ei să fie cronica unei morți anunțate pentru cei apropiați. După moartea mamei, Alexandre Diego Gary se mută cu tatăl lui, un tată prezent și absent în același timp, cufundat în cea mai mare parte a timpului în cărțile sale și într-o melancolie nedefinită. Sinuciderea lui Romain Gary, în 2 decembrie 1980, e un șoc cu atît mai mare pentru fiul adolescent, întrucît nimic nu o prevestea. Rămas singur în apartamentul din Faubourg Saint Germain, cu toate obiectele, fotografiile, tablourile și mai ales cu moștenirea operei tatălui său, Alexandre Diego Gary povestește lungul drum al căutării propriei identități printr-un șir de relații eșuate, între Paris și Barcelona.

Am citit cartea asta mai mult din curiozitate detectivistică, nu doar pentru timpurile în care am devorat romanele lui Romain Gary/Emile Ajar, dar și pentru că am vrut să văd cum se poate supraviețui poveștii reale a sinuciderii celebrei actrițe și a marelui scriitor, doi oameni care s-au îngrijit, mai mult sau mai puțin conștient, să aibă toată eternitatea înainte.

Raluca Selejan ———————————->

José Luís Peixoto, Morreste-me/Mi-ai murit, ediție bilingvă cu cinci gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu, traducere din limba portugheză de Dinu Flămând și Cristina Dăscălescu Dordea, Editura Charmides, 2022, 102 p.

Ori de cîte ori am ocazia să vorbesc despre cărțile lui José Luís Peixoto, îmi place să încep prin a povesti cît de mult înseamnă fiecare dintre ele pentru mine și, în funcție de cea pe care o recomand, despre limbajul, stilul, construcția, poezia din ele și motivul pentru care persoana din fața mea o să pună cartea pe lista personală de lecturi. Apoi continui prin a povesti cum l-am descoperit eu ca autor – eram o adolescentă care asculta Moonspell. Așa am citit despre The Antidote și despre cartea care însoțește albumul lor, inspirată de piesele de pe acesta și scrisă de José Luís Peixoto. Fiind în anii 2000, cînd era mai greu să faci rost de ea, m-am mulțumit cu un concert pe care trupa l-a avut la Timișoara în 2005. Apoi José Luís Peixoto a fost tradus în limba română la Polirom și l-am citit și l-am pus pe o listă foarte personală de autori la care revin, pe care îi admir enorm și despre care vorbesc, cîteodată, compulsiv.

Acum, ca să revin la Morreste-me, acest poem în proză al lui José Luís Peixoto, pot să vă spun că această ediție de la Charmides, apărută chiar la Festivalul „Poezia e la Bistrița”, este una foarte specială, cu o traducere de Dinu Flămând și Cristina Dăscălescu Dordea și cu 5 gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu, și a fost lansată acolo chiar în prezența autorului. Scrisă între 1996-1997, despre moartea tatălui său, este prima carte a autorului, sursa și punctul zero al tuturor scrierilor sale de pînă acum. Povestea lui Morreste-me este că, atunci cînd a scris-o, a ținut-o pentru el, la sertar, pentru ca mai apoi să o publice în regim propriu și să o ofere familiei și prietenilor. Odată cu succesul romanului Nici o privire, care i-a adus recunoașterea națională și internațională, Morreste-me a fost publicat de editură, a intrat în topul celor 10 cărți ale primului deceniu din secolul al XXI-lea, clasament realizat de cea mai prestigioasă revistă portugheză, și a devenit o carte publicată în foarte multe limbi, dintre cele mai rare.

Morreste-me este firul invizibil care leagă toate cărțile lui José Luís Peixoto, este o contopire între poezie și proză și între doliu și dor, care sînt, pînă la urmă, sentimente și emoții universale. Dacă ceea ce ne desparte cultural în fața morții sînt riturile de trecere, emoțiile sînt la fel de puternice în toate limbile și culturile. Textul ne pune în față reflecții despre doliu, despre relația tată-fiu, despre fiul care rămîne, despre relațiile de familie în fața morții și despre continuitate. Morreste-me este un rollercoaster emoțional, care ne provoacă cu întrebări despre propria relație cu moartea, propria relație cu pierderea părinților, propria relație cu familia și cu doliul. Aceste întrebări și reflecții, aceste căutări ale relației tată-fiu și ale relațiilor de familie se regăsesc în toate cărțile lui José Luís Peixoto, iar atunci cînd citești Morreste-me, îl recunoști și îți devine și mai familiar.

The post Bufnițele vă recomandă #10 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista culturală Observator Cultural

Snejana Ung ————————–>

Cartea vieților mele de Aleksandar Hemon, traducere de Anca Dumitrescu. Editura Black Button Books, 2018, 180 p.

Puține scriitoare și puțini scriitori din spațiul ex-iugoslav au șansa de a avea o carte tradusă în limba română. Și mult mai puțini norocul de a avea mai multe. În acest context, cărțile lui Aleksandar Hemon reprezintă o abatere de la acest pattern, întrucît aproape toate au fost traduse. Ceea ce redescoperim și cu volumul Cartea vieților mele e că Sașa Hemon știe să spună povești. Însă de data aceasta poveștile sînt ale vieților lui și ale vieților altora, așa cum ne sugerează chiar titlul volumului, respectiv titlul primei povestiri.

Între nașterea surorii lui și moartea fiicei sale, cauzată de o tumoare cerebrală – o poveste cutremurătoare, care conferă totodată coerență secvențelor aparent disparate ale multiplelor vieți narate –, se interpun numeroase schimbări. Cronologic, evenimentele povestite acoperă cîteva decenii. Ruta Iugoslavia socialistă – război – Chicago e mult mai complexă decît pare. Și aceasta din două motive: primul, întrucît la nivel textual redarea lor nu este lineară, iar al doilea, întrucît viețile narate sînt și ale altora. Viața familială și socială din Iugoslavia socialistă, dar și graduala „destrămare” a acestora, odată cu începutul războiului (Hemon se mută la Chicago, iar părinții și sora sa, în Canada), sînt principalele nuclee narative, care cuprind numeroase alte ramificări. Între toate aceste perioade, personaje și spații există, însă, numeroase puncte de legătură. Cu alte cuvinte, piesele puzzle ce lipsesc dintr-o povestire sînt găsite în alta, iar astfel imaginea de ansamblu prinde contur.

Hemon nu e doar un bun povestitor. El este și un foarte bun observator, iar acest lucru face din volum mai mult decît o sumă de povești. Cartea vieților mele e totodată o reflecție asupra vieții și familiei, asupra felului în care e construită alteritatea, asupra războiului și a experienței de refugiat etc. Și e scrisă cît se poate de bine.

Oana Doboși ————————–>

Legea visătorului de Daniel Pennac, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu. Editura Polirom, Biblioteca Polirom, 2022, 184 p.

Daniel Pennac spunea într-un interviu pentru France Culture că, în opinia lui, există trei tipuri de visători: cei care spun că nu visează nimic și aleg să uite totul în momentul trezirii, cei care își încredințează visele unui psihanalist, concentrîndu-se pe funcția lor analitică, și cei pentru care visul e folosit ca o senzație sau imagine declanșatoare a unor narațiuni, pentru că „atunci cînd povestești un vis, îți imaginezi tot atît de mult pe cît îți amintești”. Citind Legea visătorului, ne dăm seama că Daniel Pennac se încadrează în cea de-a treia categorie de visători, visul fiind pentru el un instrument de lucru, un generator de povești.

Construit din mici narațiuni, romanul lui Pennac este o autobiografie formată dintr-un labirint de vise și are ca fir roșu Il libri dei sogni a lui Federico Fellini (din păcate, această carte nu este tradusă încă în română), fiind un omagiu adus marelui regizor italian, care își desena și povestea visele în fiecare dimineață, timp de 30 de ani. Același lucru îl face și naratorul nostru, și tot el își învață elevii din învățămîntul special, care refuzau cu încăpățînare să scrie, să-și adune visele într-un carnețel.

Legea visătorului începe într-o seară, în care doi băieți de zece ani, buni prieteni, naratorul și Louis, povestesc înainte de culcare despre excursia pe care urmează să o facă a doua zi. Doar că, dintr-odată, naratorul nostru se trezește singur în toată casa, iar afară orașul e inundat de o lumină lichidă. Visul acesta din copilărie, despre care nu se poate spune cu adevărat cînd a început, este pretextul unui alt vis avut la bătrînețe, pe care ni-l povestește același narator, mulți ani mai tîrziu, cel al explorării unui sat subacvatic.

O carte care pune în oglindă copilăria și bătrînețea, care se joacă cu puterea creatoare a viselor („Imaginația nu are nici o datorie față de vise. Ce, viselor le pasă de noi?”), cel mai recent roman al lui Daniel Pennac este o mică bijuterie aflată la granița dintre vis, imaginație și realitate.

Raluca Selejan ————————–>

Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini, traducere de Gabriela Lungu. Editura Litera, 2022, ediția „Carte pentru toți”, 304 p.

Pier Paolo Pasolini ne poartă cu Băieții străzii prin Roma anilor 1950, dar nu în cea bătătorită de pașii turiștilor sau prea puțin acolo. Ne aflăm în mahalalele de la marginea orașului, în vremuri disperate, într-un loc în care oamenii suferă de sărăcie, neglijență și violență, unde banii se cîștigă la slujbe de ocazie, jocuri de cărți, prin furt sau prostituție, într-o perioadă de reconstrucție a Italiei de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Acesta este mediul în care copilăresc și apoi se maturizează Crețu, Cașu, Guriță, Chioru, Alduccio și prietenii lor. De-a lungul celor opt capitole ale romanului, interzis și contestat la vremea apariției lui, intrăm tot mai adînc în viața de zi cu zi a acestor marginali inocenți și cruzi, în același timp, care nu au nici o altă perspectivă decît cea la care au fost expuși și în care trăiesc. Ce se întîmplă cu copiii crescuți singuri pe stradă, în mahala, în sărăcie și în neglijență, care fug de acasă din cauza bătăilor, care fură și se prostituează, își umilesc și își fraieresc prietenii, fug de autorități și se maturizează în închisoare? Cartea este atît de cinematică, încît îi vezi pe băieți în fața ta, tragi cu ochiul la viața lor, la prieteniile și la familiile lor. Oamenii apar și dispar, unii mor, alții intră în închisoare, iar descrierea acestui mediu atît de sumbru și dezolant și stilul narativ dezvăluie o simpatie profundă față de personaje și dau impresia că despică disperarea și sărăcia ce-i determină să acționeze așa cum o fac de-a lungul cărții.

„Non esiste la fine”, scria pe peretele expoziției Pier Paolo Pasolini Folgorazioni Figurative, de la Bologna, pe care am văzut-o în luna martie, cînd ne-am dus la tîrgul de carte. Erau pline librăriile de cărți despre Pasolini și cărți de-ale lui Pasolini, am plecat și eu cu una, fără să pot citi în italiană. Am vrut să vă aduc aminte că anul acesta este centenarul Pier Paolo Pasolini și că, la Editura Litera, este publicat romanul Băieții străzii, pe care îmi doresc să îl citiți. Și să îi vedeți filmele. Și să căutați Teorema și Petrol în anticariate.

The post Bufnițele vă recomandă #9 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală de recomandări în Revista Observator Cultural

Alex Higyed ———————————————–>

Șerban Foarță și Andrei Ujică, Cantafabule. Texte pentru Phoenix, Editura Trei, 2022, p. 96

Nu cu mult timp înainte să apară la Editura Trei, discutasem cu un prieten despre Canta­fabule și versurile pe care le scriseseră Șerban Foarță și Andrei Ujică pentru Phoenix. Fiind mai tînăr, n-apucasem să citesc volumul apărut la Litera, în 1976, deci cunoșteam bestiarul doar din piesele cîntate de Nicu Covaci, Josef Kappl, Mircea Baniciu și Ovidiu Lipan. Ree­di­tarea acestui volum e dovada că mereu există ceva care poate face legătura între generații: o voce care să răsune atît de tare încît să ridice sta­dioane întregi; iar cînd nu era „Umbra marelui U.R.S.S.“, erau textele semnate de Șerban Foarță și Andrei Ujică.

Cum zice și titlul, sînt Texte pentru Phoenix, fie o invocație adusă măreției păsării care re­naș­te din propria-i ceunșă, fie o dedicație pentru trupa care a adus un spirit de libertate comu­nității rock din România,în vremuri tulburi. Cum zic și autorii în primele pagini ale cărții: „Așa cum tinerii din Liverpool știau, atunci cînd priveau în larg de pe cheiul portului, că pe malul celălalt e America, așa am știut și noi, cînd am coborît din tren, la Jimbolia […], că dincolo de pichetul de grăniceri începe Oc­ci­den­tul“. Într-o perioadă în care Yellow Submarine a celor de la Beatles devenise „Nea’ Mărin din Se­verin“, textele celor de la Phoenix au reușit să treacă de filtrele vremii tocmai prin măiestria celor doi autori.

Jocurile de cuvinte, referințele mitologice, lim­bajul arhaic și tonul incantatoriu al textelor di­­namizează întru totul lectura și, fără să vrei, îți răsună în minte tobele și chitara, iar încet, încet, apar pe fundal bestiile care leagă, într-o serie de poeme-invocație, Orientul de Oc­ci­dent, bunicii de nepoți și poezia de muzică. Nu cred că se găsea un cuplu mai potrivit să scrie tex­tele pentru muzica celor de la Phoenix și ca­re să surprindă atît de bine atitudinea vremii­(lor),texte care să renască odată cu fiecare nouă generație. Cantafabule. Texte pentru Phoe­nix e un prilej de discuție într-o anticameră în care așteptăms-o cunoaștem pe marea pasăre „Finics“.

Oana Doboși ———————————————–>

Andrew Hussey, Speaking East. The strange and enchanted life of Isidore Isou, Reaktion Books, 2021, p. 324

Cartea pe care o recomand săptămîna aceasta nu am descoperit-o într-o librărie, mi–a fost recomandată (mulțumesc, Ovidu Șan­dor!), dar, de obicei, cînd intru într-o librărie din străinătate, prima și prima dată mă duc la rafturile de poezie, biografii și istorie literară, asta pentru că acolo știu că o să găsesc cărți care nu au fost și nici nu vor fi traduse vreodată în română. Atît biografia lui Isidore Isou, cît și o parte dintre cărțile sale ar merita să fie traduse și la noi, ar fi o recuperare necesară a u­nui scriitor care a pus bazele uneia dintre cele mai extravagante mișcări de avangardă, lettrismul, și care este mai mult un scriitor-cult al scrii­torilor, Roberto Bolano fiind un mare admirator al său.

Oricît de controversată ar părea, la prima ve­dere, biografia lui Isidore Isou, cartea semnată de Andrew Hussey ne face să înțelegem cum și de ce arta și gîndirea lui Isou au avut a­deseori turnuri radicale, refăcînd cu minuțiozitate contextul istoric și cultural al locului și al pe­­rioadei pe fundalul cărora se desfășoară viața personajului nostru romanesc. Într-adevăr, dacă nu am ști de la începutcăavem de-a face cu o persoanăși cu faptereale, Speaking East. The strange and enchanted life of Isidore Isou se poateciti (și) ca un roman.

Prima parte a cărții este dedicată copilăriei și tinereții petrecute în România, marcate profund de ororile antisemitismului, larg răspîndit în acei ani, Isou fiind una dintre victimele pogromului de la București, din 23 ianuarie 1941. A doua parte se desfășoară între anii de eliberare a Parisului și evenimentele din Mai ‘68, perioadă în care Isidore Isou se mută la Paris, avînd convingerea că e cel mai mare artist înviață, un Mesia al unei lumi noi, la baza căreia stă mișcarea lettristă pe care o va impune înpoezie, literatură, cinema, pictură, chiar și dincolo de artă, în politică, psihiatrie, matematică. Ultima parte consemnează declinul scriitorului, dezvăluind un Isou măcinat de multe căderi psihice, internat, în repetate rînduri, la spitalul de psihiatrie„Saint Anne“ din Paris, care nu încetează să creadă că va găsi secretul vieții veș­nice, arta fiind unica și cea mai sigură formă de nemurire.

Raluca Selejan ———————————————–>

Sjón, Păr auriu ca porumbul, ochi cenușii. Traducere din islandeză și note de Ovio Olaru. Editura Polirom, 2022, p. 152

Unul dintre motivele pentru care recomand cărțile lui Sjón este legătura pe care am dezvoltat-o cu literatura, pornind de la muzică. Dacă nu știți de ce spun asta, aceasta e o minimală introducere a romancierului, dramaturgului, textierului și poetului islandez, care a fost nominalizat la Premiile Oscar pentru versurile din coloană sonoră a filmului Dancer in the Dark, al lui Lars von Trier – film care o are în rol principal pe Björk, prietenă din adolescență cu autorul nostru, care a scris și versuri pentru albumele ei. Înainte de a-l descoperi pe el, eram fană Björk, de cînd am văzut la MTV videoclipul piesei Big Time Sensuality – cîntam piesa, îi imitam dansul, îmi făceam melcișori în păr exact ca ea și-mi doream să fiu și eu la fel de excentrică atunci cînd o să cresc mare.

Mulți ani mai tîrziu, n-am ajuns să fiu ca Björk, dar am descoperit universul lui Sjón: a apărut, la Editura Niculescu, romanul Ochii tăi m-au văzut (2008), la Polirom, romanul Vulpe albastră (2014), ocazie cu care am început să-i caut toate textele. Apoi au apărut, pe rînd, tot la Polirom, Din pînteculbalenei (2019), Má­na­steinn. Băiatul care n-a existat niciodată (2020), și acum, Păr auriu ca porumbul, ochi cenușii – vă spun că nici nu a ajuns bine cartea în librărie și, pînă să o punem la raft, am luat un e­xemplar în geantă.

Dincolo de stilul și tehnica autorului sau de faptul că este inspirat din personaje și fapte reale, există un avertisment în această carte: pericolul extremei drepte. Sjón începe romanul omorîndu-și personajul principal, al cărui cadavru este descoperit într-un metrou din Londra, în pijama, avînd asupra sa coroane islandeze și lire britanice, un plic gros cu bani, cu ștampila unei bănci private englezești și o hîrtie cu indicații către o grupare neonazistă. Gunnar Kampen are 24 de ani, iar scurta lui viață este reconstruită indirect, prin epistole, bilete și scrisori, în cele trei părți ale cărții: copilăria și mediul în care a crescut, adolescența și apropierea de fascism, precum și tinerețea în care își începe activitatea clandestină politică, în rețele neonaziste internaționale. Islanda și rolul ei în cel de-Al Doilea Război Mondial și după, subteranele rețelei neonaziste internaționale, în anii ‘50, sau izolarea societății islandeze sînt doar cîteva dintre planurile acestui roman sumbru și scurt, care e o invitație la reflecție.

The post Bufnițele vă recomandă #8 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală de recomandări în revista Culturală Observator Cultural

Livia Hektor ——————————————>

Alfred, un monstru mult prea simplu, scrisă și ilustrată de Corina Dascălu, Editura Arthur, Colecția „Vlad și cartea cu genius“, 2018, 40 p.

O cărticică pentru copii de nici 50 de pagini, cu scris puțin, dar cu o poveste minunată. Înainte de a spune ceva despre Alfred, simt nevoia să încep cu grafica interesantă a cărții, desenele fiind făcute cu tuș pe o hîrtie foarte groasă, asemănătoare sugativei pentru cerneală, despre care am citit că se numește Rives Tradition Pale Cream și care are un finisaj subtil, rafinat, marcat cu pîslă. Știm cu toții că, în cazul cărților pentru copii, ilustrațiile și calitatea lor contează parcă mai mult decît în cazul celor pentru adulți, așa că de la început se deosebește prin asta. Chiar și formatul ei este foarte simpatic, alb-negru, să nu vă așteptați la o poveste plină de culoare la propriu. Povestea lui Alfred nu este cea clasică, cu balauri, cavaleri, superputeri, ci, din contră, el este foarte simplu și chiar se simte rușinat de acest lucru. Nu are talente cum au ceilalți monștri, nu știe să facă mai nimic din ceea ce fac ceilalți. Lui îi plac doar trei lucruri: jeleurile uriașe, mîțele mici care torc și încă un lucru despre care doar a auzit, fără să îl fi văzut, dar care trebuie să fie alb, pufos și rece. Și așa am spus prea mult din această poveste scurtă, vă las să descoperiți ce se întîmplă cu micul nostru prieten atunci cînd își dă seama că și-a găsit locul în lume. O poveste fără vîrstă pentru prietenii mici, care a devenit una dintre cărțile mele preferate.

Oana Doboși ——————————————>

La fotbal și la politică nu mă pricep, nici nu cred că îmi doresc asta, cu poezia e și mai complicat pentru mine, oricît de mult aș citi-o, nu prea știu exact ce aș putea spune despre ea, cu atît mai mult ce să scriu despre ea, iar versuri nu prea rețin. Lăsînd deoparte toate astea, cel mai recent volum de poezie publicat de Moni Stănilă, Ofsaid, m-a lăsat cîteva ore bune în tăcere, așa cum se întîmplă cu fiecare carte care îți intră în suflet și în minte, cînd te leagă de ea ceva despre care nu poți vorbi. Dar în acest caz, dacă aș fi rămas în tăcere, ar fi fost o formă de lașitate, asta pentru că Ofsaid e un volum care merită citit și recitit ca o mantră.

De la un poem la altul am rămas cu imagini care mi s-au imprimat în memorie mai adînc decît cele văzute pe toate ecranele posibile și mi-am adus aminte de dimineața zilei de 24 februarie și de zilele care au urmat, cînd mă întrebam cu ce mai poate fi de folos literatura în fața unui război, cînd mă gîndeam că, poate, pandemia nu fusese cel mai rău lucru care ni s-a putut întîmpla, că războiul ăsta, ca toate războaiele, de altfel, nu avea nici un sens și că nimeni nu făcea nimic ca să oprească ceea ce avea să urmeze.

Construit în două părți, „Jurnal de microbist (2014-2022)“ și „eUropA 2022. Jurnal de(spre) front“, Ofsaid pune atît față în față, dar și una lîngă alta pasiunea pentru fotbal („un patriotism onest pe care sportul îl poate planta fără să lase răni“) și revolta împotriva războiului din Ucraina, căruia nimeni și nimic nu-i va putea găsi vreodată o justificare. Pasiunea pentru fotbal vine și ca un refugiu pentru durerile surde din viața personală, dar odată cu izbucnirea războiului, în fața tuturor atrocităților și a morților nevinovați, pasiunea devine irelevantă, iar durerile personale, binecuvîntări: „într-o zi începe războiul. Atunci nu mai pornesc televizorul/ cînd începe un meci de fotbal. Nu mai vreau sport./ Și pentru prima dată mă bucur că nu mă văd în nimeni“. Peste toate astea rămîne poezia sau, mult mai corect spus, realitatea transformată „în cea mai brutală formă de poezie“.

Raluca Selejan——————————————>

Acid pentru copii. Memorii de Flea, traducere din limba engleză de Louis Ulrich, Editura Publica, Victoria Books, 2021, 528 p.

Cînd auzi de Red Hot Chilli Peppers, nu se poate să nu-ți vină în minte Flea, basistul lor funky și excentric, care sare pe scenă sau în videoclipuri în cele mai haioase moduri – iar dacă ai avut ocazia să îl vezi și live, cu siguranță ai un zîmbet pe buze. Mă ui­tam, în 2020, pe boardul de Pinterest al Editurii Publica – acolo unde pun cărțile care urmează să fie publicate la ei, și apărea coperta unei cărți din lista mea de do­rin­țe de lectură: Acid pentru copii de Flea.

Prima așteptare pe care o ai cînd începi să citești cartea este să afli detalii despre viața din spatele scenei a unuia dintre cei mai importanți muzicieni rock. Ei, nu ai parte de așa ceva aici – în schimb, ne povestește despre viața lui din copilărie pînă în momentul primului concert al trupei Red Hot Chilli Peppers, pe cînd încă nu aveau acest nume. Acid pentru copii este o carte despre copilărie, despre adolescență și young adulthood, dar bineînțeles, așa excentric cum îl știm pe Flea, povestea pe care a scris-o este întreruptă de tot felul de gînduri pe care le are în timp ce scrie și pe care le împărtășește cu noi – și în scris, Flea este la fel de autentic cum este pe scenă, așa cum îl știm. Mi-a plăcut foarte mult felul în care m-a luat la plimbare cu el down on the memory lane prin Australia, unde s-a născut, prin New York, LA sau Hollywood, unde m-a expus la scena underground a anilor 1970.

Finalul cărții ne pune față în față cu liste importante pentru el, pentru că: „În cultura noastră nebună, un clasament reprezintă lucrul acela stabil care mă face să nu-mi pierd mințile“ – concertele care i-au schimbat viața, albumele pe care le ascultă iar și iar și discurile care îl relaxează, filmele care l‑au ajutat să se dezvolte și, desigur, nu în ultimul rînd, cărțile care l-au dat pe spate. Atunci cînd un artist publică o carte de memorii, acesta ne face părtași la o lume la care noi nu avem acces și pe care nu o cunoșteam înainte de a-i citi cartea, iar după primele 10 pagini ale acestui volum, mi-a venit pur și simplu să îl îmbrățișez.

The post Bufnițele vă recomandă #7 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista de cultură Observator Cultural

Alex Higyed —————————————->

Neliniștea serii de Marieke Lucas Rijneveld, traducere din neerlandeză de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu, Editura Pandora M, Anansi Contemporan, 2021, 340 p. Roman cîștigător al International Booker Prize 2020

Romanul semnat de Marieke Lucas Rijneveld explorează doliul, înstrăinarea și descompunerea în toate ipostazele sale. Cu ușoare inserții autobiografice, autoarea de origine olandeză spune povestea lui Jas, o fetiță care crește într-o familie protestantă, cu părinți severi, deseori dînd impresia unei detașări emoționale absolute. Din cauza acestei lipse de afecțiune din partea familiei, Jas e nevoită să găseasă singură răspunsuri la întrebări care la prima vedere ar avea o soluție ușoară, însă ele devin tot mai serioase, pe măsură ce înaintăm tot mai mult în poveste. Jas explorează și analizează realitatea, întorcînd-o pe toate părțile, încercînd să găsească un răspuns pentru blestemul care pare că a contaminat întreaga familie – moartea.

Moartea lui Matthies devine, deci, un laitmotiv. Imaginea lui conturează într-un fel sau altul atmosfera fiecărui capitol. Deși în casă pare că prezența lui a fost ștearsă complet, frînturi din el se regăsesc în gîndurile protagonistei. Moartea inundă romanul, fiecare capitol încearcă să găsească o dispoziție finală, o cale de a ajunge la ea în modul cel mai concret posibil.

Rijneveld crează o lume în care nu mai există nici o distincție între inocență și vio­lență. Copiii sînt nevoiți să gîndească precum adulții, să se descurce singuri, să-și inventeze propriile ritualuri și obiceiuri. Compro­misurile sau „jertfele“ făcute de Obbe nu sînt nimic altceva decît un schimb pe care îl fac cu prezența divină și prezența paternă din mediul în care au crescut. Deși curiozitatea e un lucru normal la vîrsta lor, practicile pot să fie uneori tulburătoare.

Neliniștea serii surprinde copilăria într‑un moment median, între nevoia de a descoperi lumea, așa cum am vrea să fie, și realitatea crudă, grotescă, în care mirosurile de la fermă, inocența și disperarea țes structura unei societăți restrictive.

Oana Dobosi —————————————->

Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Polirom, 2022, 616 p.

Pentru că nu prea cred în simple întîmplări, acum, că am ajuns deja la a șasea săptămînă de recomandări, e momentul cel mai bun să le spun celor care nu ați citit încă minunatul roman Abraxas să nu stea prea mult pe gînduri și să îl citască în plină vară, cînd timpul pentru citit în liniște, cu toată atenția, e, poate, ceva mai generos.

Retras într-o mansardă mizeră din str. Parfumului în București, Michi Lucescu, asemenea unui spectator paralizat de fascinație și de teamă, în egală măsură, în fața tuturor chipurilor de necontrolat ale răului întîlnite în istoria mare, a lumii, dar și în istoria personală, își derulează propria viață înainte și
înapoi, un ultim act în marea tragedie a propriei ratări. O copilărie chinuită, dintr-un București cenușiu al anilor 1980, dominată de o mamă gorgonă, memorabila Prințesă Ralu, de un tată natural mai mereu absent, de un tată vitreg ce aparține unei lumi pline de pericole, de o pereche de bunici protectori, care știu să facă întotdeauna lucrurile cum trebuie, dar care nu își pot exprima emoțiile, urmată de o adolescență plină de furia nesfîrșiților ani 1990 ai tranziției, apoi de o tinerețe plină de incertitudine, fără perspective profesionale satisfăcătoare, și de o maturitate a unui bărbat blazat într-o viață de familie normală, toate astea sînt o parte din secvențele unei memorii puzzle, pe care le descoperim în cel mai potrivit cadru posibil, casa copilăriei lui Michi Lucescu, Casa cu Lei, o fascinantă construcție arhitecturală fic­țională.

Acest flux-reflux al memoriei din Casa cu Lei ce constituie corpul principal al romanului este spart de 11 apartamente-cinematografe-vise-povești, dintr-un bloc al unei memorii programate, un bloc al copilăriei și el, în care spectatorul paralizat devine spectator implicat și actor totodată, în viața lui și a altora, fie că e vorba de același Michi Lucescu sau de cele patru personaje emblematice, Frederic Barbarossa, Iacob Levi Moreno, Ilarie Voronca și Delmore Schwartz. Martorii naratori care ne povestesc episoade din viața acestor patru personaje nu ne dezvăluie doar niște povești despre ratare și despre rău, ca pe niște mistere în fața cărora nu se poate acționa, ci mai ales, cred eu, ei conturează destinele a patru personaje, care au fost și actorii propriei vieți, fie schimbîndu-i cursul, fie trăind-o fără limite, la modul cel mai îndrăzneț, destine al căror sfîrșit se dovedește a fi la fel de tragic ca propria ratare a lui Michi Lucescu.

Abraxas este un roman în fața căruia orice cititor poate fi cuprins de fascinație și de teamă. Fascinație față de o scriitură plină de inteligență, de referințe literare și culturale, față de o construcție monumentală și complexă rar întîlnită în literatura română a ultimilor ani. Și teamă, da, pentru că la fel ca în povestea cu furta sacra, despre furtul relicvelor de către călugări, pe care Michi Lucescu o află de la vecinul lui, creștinul Emil, știi că misterul e chiar în fața ta, dar ceva din el va rămîne întotdeauna nedeslușit, alături de tine.

Raluca Selejan—————————————->

Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F., transcriere după înregistrări audio de Kai Hermann şi Horst Rieck, traducere de Alexandru Suter, Editura Humanitas, ediția a II-a 2021, 360 p.

Aceasta este povestea unei fete care crește într-un cartier nou din Berlinul de Vest în anii 1970, într-o familie disfuncțională, care ajunge, ca la 13 ani, să își injecteze prima dată heroină, la 14 să facă trotuarul pentru o doză – deși credea că nu va ajunge niciodată în poziția aceasta pentru că își poate controla dependența de droguri – și căreia îi mor tot mai mulți prieteni de aceeași vîrstă cu ea, din cauza supradozelor.

Da, este viața Christianei, așa cum a fost ea transcrisă și publicată în 1978, din înregistrări audio, de doi jurnaliști, pe post de ghostwriteri, care au vrut să aducă în atenția publică problema drogurilor în rîndul adolescenților. Au ur­mat apoi un film în 1981, multă presă – ceea ce a dus și la idolatrizarea ei ca model de alți tineri, din păcate –, apoi o carte autobiografică publicată în 2013 și mini-seria HBO, lansată în 2021.

Oricît de tulburătoare ar fi povestea Christianei, aceasta este o carte pe care mi-aș dori să o citească profesorii de liceu pentru a o discuta la clasă, să o citească adolescenții și părinții. Subiectele de acest fel nu trebuie să ne sperie: problemele despre care se vorbește în această carte nu au dispărut și cred că este de datoria noastră să fim sinceri. Aș însoți lectura cărții cu multă muzică – de la David Bowie la Einstürzende Neubauten, cu vizionarea filmului din 1981 (regie Uli Edel), cu mini-seria HBO și cu discuții pertinente.

The post Bufnițele vă recomandă #6 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural

Snejana Ung ———————————————->

Insula lui Arturo de Elsa Morante, traducere și note de Gabriela Lungu. Editura Pandora M, Anansi World Fiction, 2022, p. 472

Nu cred că e o exagerare să afirm că apariția traducerii în limba română a romanului scris de Elsa Morante, Insula lui Arturo, ar trebui văzută ca un eveniment literar. Și aici am în vedere două aspecte. Primul e nevoia traducerii unui roman deja clasic, un roman al cărui loc nu e doar în canonul literaturii italiene, ci și în cel al literaturii mondiale. Al doilea e nevoia unei bune traduceri, iar Gabriela Lungu răspunde cît se poate de bine acestei provocări.

Romanul urmărește povestea unui băiat de pe insula Procida, situată în Golful Napoli. Lumea acestuia se reduce la limitele insulei, iar timpul se împarte pentru el în două: așteptarea tatălui, plecat mereu în călătorii, și urmarea acestuia peste tot pe insulă, atunci cînd se reîntoarce. Căci un lucru e cert: Arturo își venerează tatăl. Situația începe să se schimbe în momentul în care tatăl său revine cu o mamă vitregă, Nunziata. Dacă inițial fiul trăiește prin universul tatălui, emoțiile sale se schimbă treptat. Ura băiatului față de Nunziata, care derivă dintr-o ură generală față de femei, e înlocuită de o dragoste-surogat pe care Arturo nu a putut s-o împărtășească mamei sale biologice, moarte la naștere, și pe care o proiectează acum asupra Nunziatei, doar ca mai tîrziu să descopere că, de fapt, căuta la N. „nu prietenia, nu sentimentul matern, ci iubirea, exact ceea ce fac împreună bărbații și femeile cînd sînt îndrăgostiți“.

Insula lui Arturo e un roman complex, un roman în care e loc și pentru descrierile luxuriante ale insulei, și pentru literatură – căci, în absența tatălui, marea și cărțile alină singurătatea băiatului –, și pentru temele serioase, precum misoginia, homosexualitatea etc. Și, nu în ultimul rînd, e un roman în care povestea se întîmplă în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Pregătit să părăsească Procida, așa cum aflăm spre sfîrșitul cărții, Arturo lasă în urmă nu doar insula, ci și lumea sa ori, mai bine-spus, lumea, așa cum a cunoscut-o pînă atunci.

Oana Doboși———————————————->

A șaptea funcție a limbajului de Laurent Binet, traducere din limba franceză de Alexandru Matei. Editura Vellant, 2021, 432 p.

Paris, 25 februarie 1980. Jack Lang organizează un prînz între Roland Barthes și Francois Mitterand, viitor candidat la alegerile prezidențiale din 1981. Imediat după această întîlnire, Roland Barthes este călcat de o camionetă în drum spre College de France, accident care îi va aduce moartea, o lună mai tîrziu. Aceasta este întîmplarea reală de la care pleacă excepționalul roman de suspans intelectual și politic, în care Laurent Binet se joacă la modul cel mai inteligent cu limitele dintre realitate și ficțiune.

Dar dacă moartea lui Barthes nu e un accident? La această întrebare vor încerca să răspundă comisarul Bayard, împreună cu Simon Herzog, asistent universitar de semiologie, conducînd o anchetă cu nenumărați suspecți, care îi plimbă pe un traseu mai mult sau mai puțin întîmplător: Paris-Bologna-Ithaca-Veneția-Napoli. O ipoteză pertinentă în contextul ficțional în care Barthes avea asupra lui un document inedit, care i s-a furat, și anume un manuscris al lui Roman Jakobson, care dezvăluie și definește a șaptea funcție a limbajului, așa-zisa funcție magică sau performativă, care, odată însușită, te poate face să convingi pe oricine de orice doar prin simpla enunțare a discursului. Cei doi anchetatori ajung în mijlocul bătăliei politice dintre Valéry Giscard d’Estaing și François Mitterrand, dar mai ales în mijlocul dezbaterilor intelectuale franceze de la începutul anilor ‘80, în care personajele, adunate într-o spectaculoasă galerie de caricaturi, sînt nimeni altele decît Foucault, Derrida, Hélène Cixous, Deleuze, Lacan, Sollers, Kristeva, Althusser, Searle și Umberto Eco, majoritatea dintre ei avînd legătură cu o societate secretă de lupte oratorice, Clubul Logos.

Scris cu multă ironie, A șaptea funcție a limbajului e, în același timp, un roman polițist și un curs de introducere în lingvistică inedit, așa cum studenții de la Litere nu prea au șansa să aibă parte. Iar dacă funcția asta magică a limbajului chiar ar exista, eu aș zice că e aici: „E ceva cu ziua aia. 25 februarie 1980 n-a spus încă totul. Virtutea romanului: niciodată nu e prea tîrziu“.

Raluca Selejan ———————————————->

Povestea Ástei de Jón Kalman Stefánsson, traducere din limba franceză şi note de Magda Răduţă. Editura Polirom, Biblioteca Polirom, 2022, 456 p.

Nici nu am știut cît mi-a lipsit Jón Kalman Stefánsson, pînă nu am început să citesc Povestea Ástei apărută recent la Editura Polirom. Nu îmi pot da seama cum e să îl citești în original, dacă traducerea făcută de Magda Răduță din limba franceză sună atît de bine în limba română. Dacă nu sînteți încă familiarizați cu cărțile sale, cu limbajul și cu poezia stilului său, vă recomand să luați o doză de Stefánsson – fie că începeți cu Trilogia Fiordurilor, cea care l-a făcut faimos în toată lumea, fie cu acest roman.

„Presupunînd că a fost vreodată, de-acum nu mai e posibil să povestești viața unui om în linie dreaptă, din leagăn pînă în mormînt, cum se spune. Nimeni nu trăiește așa. Din clipa în care s-a întipărit în conștiință prima amintire, nu mai simțim și nu mai trăim în linie dreaptă, trăim la fel de mult în ce s-a întîmplat cît trăim și în ce se întîmplă acum“ – așa ne este spusă și Povestea Ástei de către Sigvaldi, tatăl ei, care a căzut de pe o scară și se află tot mai aproape de moarte, pagină după pagină. Povestea Ástei începe în anii 1950, în Reykjavik, cînd Sigvaldi și Helga hotărăsc să-și numească copilul după personajul din Oameni independenți de Halldór Laxness, un nume derivat de la cuvîntul islandez care înseamnă iubire, Ást. Ne aflăm în fața unui puzzle compus din fragmente, amintiri, scrisori, gînduri – cine este destinatarul scrisorilor Ástei, care e legătura autorului cu ea, ce se întîmplă cu personajele, de ce fac ceea ce fac? Este un roman despre iubire, despre Islanda, despre dorința de a cunoaște lumea, despre copiii crescuți de părinți și de­spre cei crescuți de străini, despre viață și moarte, toate reunindu-se, de fapt, în Povestea Ástei – una despre viață, iubire și literatură.

Odată ce îl citiți pe Jón Kalman Stefánsson, nimic nu va mai fi la fel. Eu mi-am dorit să ajung în Islanda lui – unde am și ajuns, apoi mi-am dorit să îl aducem la librărie – ceea ce am și reușit, apoi mi-am dorit să îl pot recomanda și cu alte cărți în limba română – ceea ce mi se întîmplă chiar acum. Așa că citiți-l pe Jón Kalman Stefánsson, apoi aveți grijă ce vă doriți – sper la și mai multe dintre cărțile sale traduse în limba română.

The post Bufnițele vă recomandă #5 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural

Livia Hektor ———————————->

Viscolul copiilor, de Melanie Benjamin, traducere de Irina Bojin. Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, 2022, 336 p.

Cartea pornește de la evenimente reale, și anume legea promulgată de Lincoln în 1862 privitor la proprietățile rurale, prin care se încuraja repopularea teritoriilor din Nebraska, Minnesota și Dakota, astfel încît oricine își permitea să plătească o sumă modică primea o suprafață mare de teren, cu obligația de a-și face o casă și de a locui acolo timp de cinci ani fără întrerupere. Re­curgînd însă și la minciuna că aceste teritorii sînt raiul pe pămînt, că sînt cultivabile și că viața imigranților (mai ales a europenilor scandinavi) avea să se îmbunătățească semnificativ pe acest pămînt unde curge lapte și miere. Pornind de la aceste evenimente și adăugînd viscolul din 12 ianuarie 1888, viscol care i-a luat pe toți pe nepregătite și a dus la moartea multor oameni, în special copii, Melanie Ben­ja­min (pseudonim pentru Melanie Hauser) publică această carte în anul 2021.

Mare parte este ficțiune, desigur, dar, la un nivel amănunțit, autoarea se inspiră din presa din acea vreme și din memoriile supraviețuitorilor. Cine poate spune că nu au existat oameni care au devenit eroi și oameni care au luat decizii proaste în scurtele momente de decizie? În definitiv, granița dintre a fi bun și a fi rău este extrem de fină. O carte despre curaj, asumare, iresponsabilitate, consecințe, puțin noroc, diferențele dintre statutul bărbatului și cel al femeii în acele vremuri.

Mi-a plăcut descrierea iernii aprige, capacitatea de a te trage din această vară frumoasă între paginile poveștii, ceea ce m-a făcut pe alocuri să mă gîndesc și la Copila de zăpadă a lui Eowyn Ivey.

Aparent, în prim-plan se află antiteza în care sînt puse cele două surori, Raina și Gerda, amîndouă învățătoare, amîndouă îndrăgostite, fete de preot, amîndouă nevoite să ia decizii la începutul viscolului, decizii care le vor influența permanent viața, dar și statutul familiei. Spun aparent deoarece povestea conturează mult mai multe planuri, printre acestea și cel care mă pasionează pe mine, nevoia omului de a domestici natura.

Oana Doboși ———————————->

Invențiile ocazionale de Elena Ferrante, cu ilustrații de Andrea Ucini, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone. Editura Pandora M, Anansi. Ego, 2022, 216 p.

„În ficțiune simțeam că sîntem, eu și adevărurile mele, un pic mai în siguranță.“ Mi-e greu să pun în cuvintele mele fascinația proprie pentru cărțile Elenei Ferrante, le-am citit pe toate fără să clipesc, iar adeseori visez că atunci cînd voi fi la pensie o să le recitesc pe fiecare dintre ele, pe îndelete, una după alta, și după ce le voi fi terminat pe toate – presupunînd că, atunci cînd voi fi eu la pensie, voi avea în față întreaga operă, încheiată, a Elenei Ferrante –, o să descopăr ceva ce nu am descoperit în urma lecturilor anterioare. Așa cred eu, că fiecare carte a Elenei Ferrante e o piesă dintr-un ceva care se conturează în tăcere, încet, sigur și pentru totdeauna.

În Invențiile ocazionale sînt strînse toate articolele scrise săptămînal, vreme de un an, pentru ziarul The Guardian, pe cîte o temă dată. E un exercițiu de a scrie nu neapărat în alt stil, dar în alt context, cu siguranță, e un exercițiu de imaginație programată și provocată în același timp. Temele articolelor-fic­țiuni sînt cît se poate de diverse și de actuale, vorbesc despre maternitate, fiice, mame, relații de prietenie, de iubire, despre psihoterapie, dependențe, insomnii, despre politică, schimbări sociale, știri, climă și vegetație și, nu în ultimul rînd, despre scris, literatura scrisă de femei, limba italiană, semne de punctuație, cinema, artă.

Volumul de față se apropie prin con­strucție de un alt volum al Elenei Ferrante, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, cititorii pot afla detalii și despre viața autoarei, reală sau imaginată. Prin diversitatea tematică, cartea m-a dus cu gîndul la Tetralogia Napolitană, e un univers în sine. Toată lumea a auzit de Elena Ferrante, dar nimeni nu știe cine e, ceea ce reprezintă, după mine, un caz ideal care ne arată că sînt cărți ce pot avea o viață doar a lor, independent de numele autorului de pe copertă. Așadar, dacă o căutați pe Ferrante, găsiți o parte din ea și în cartea aceasta, în locul cel mai sigur, ficțiunea.

Raluca Selejan ———————————->

Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari. Editura Pandora M, Anansi. Contemporan, 2022, 216 p. Roman finalist al International Booker Prize 2020 și National Book Award 2020

Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor este o carte cum n-am citit de mult, o carte pe care, odată citită, o vei purta cu tine toată viața, oricîte altele vei citi și oricîți ani ar trece, pentru că întîmplările, personajele și atmosfera din ea rămîn cu tine.

Romanul începe cu o crimă: un grup de copii din satul ficțional La Matosa – aflat pe coasta Golfului Mexic – găsește cadavrul în descompunere al Vrăjitoarei. Urmează încă șapte capitole, care te iau pe sus ca un uragan. Narator după narator, afli motivele care au dus la uciderea Vrăjitoarei, dar mai ales ți se dezvăluie locuitorii satului, care îți vorbesc în paginile cărții ca și cum ar fi pentru prima dată cînd le ascultă cineva nenorocirile, nefericirile, frustrările, motivațiile și povestea vieții. Ceea ce e fantastic la această carte este felul în care Fernanda Melchor reușește să descrie toate fețele întunecimii, ca și cum a stat atît de mult în lumea acestor marginali, încît a reușit să deslușească nuanțele întunericului.

Sîntem în Mexic, unde pînă și poliția e coruptă, unde pe nimeni nu interesează cadavrul unei femei, în țara în care cadavrele răsar peste tot, unde misoginismul, homofobia, corupția, violul, ura de sine, drogurile, traficul de persoane, sărăcia și prejudecățile sînt la ele acasă – tot ceea ce contează, inclusiv pentru poliție, este să fie găsită așa-zisa avere a Vrăjitoarei. Cred că romanul depă­șește spațiul literar din care provine, în paginile sale se vorbește despre cum o crimă aduce la suprafață nu doar o rană, ci chiar mai multe, ale întregii comunități și ale fiecăruia dintre membrii acesteia, se aduc în discuție probleme legae de rolurile de gen, do­rin­ța sexuală, politică și corupție, mame abuzive, sarcini nedorite și prostituție. Ceea ce e minunat este felul în care intimitatea și gingășia însoțesc aceste pagini pline de durere.

Din rolul meu de librar, pot să vă spun că citesc cărți foarte bune, pe care nu le voi uita niciodată, iar Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor face parte din această categorie a cărților care vor rezista în timp.

The post Bufnițele vă recomandă #4 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural

Alex Higyed ———————————->

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim de László Krasznahorkai, traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarță. Editura Pandora M, colecția Anansi.Contemporan, 2021, 560 p., Booker International 2015, National Book Award 2019

Romanul începe cu simpla ridicare a unui măr, urmată de un scenariu mai mult decît apocaliptic, o viziune mai degrabă cinică asupra unor comunități tradiționale care funcționează după legile ospitalității, comunități conturate printr-un discurs agresiv, umor negru și atenție la detalii. Așa aș descrie experiența pe care o poate revela lectura romanului Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim al autorului maghiar László Krasznahorkai, apărut în colecția Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M, în traducerea lui Ildikó Gábos-Foarță.

După nefericite experiențe în Argentina, unde a fost exilat, baronul se întoarce în satul natal (țap ispășitor pentru reprezentarea „caracterului tipic maghiar“), pentru a o revedea pe Marika și pentru a relua o poveste de dragoste întreruptă în urmă cu patruzeci de ani, cînd baronul Béla Wenckheim nu era decît un tînăr licean. Personajele par desprinse dintr-un teatru absurd, în care trecutul și prezentul se îmbină și formează un limb, o zonă periferică reînsuflețită de venirea unui om al cărui titlu nu face decît să îndîrjească viciile personalităților din sat. Aici timpul pare să stea în loc.

Carnavalul începe: primarul a organizat întreaga ceremonie pînă în cele mai mici detalii, un cor urmează să cînte Don’t Cry For Me Argentina, sînt pregătite discursuri cu scopul de a accentua importanța donației ce urmează să fie primită și felul cum vor fi împărțiți banii după ce baronul va binevoi să își dezvăluie intențiile. În încercarea lor de a-și arăta ospitalitatea și bunăvoința, sătenii, în frunte cu primarul, nu fac decît să dea la iveală cele mai josnice laturi ale omului simplu și lacom.

Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim invită cititorul să ia parte la o experiență de lectură ce îl transpune în lumea pe care autorul o surprinde. La fel ca Satantango, roman ecranizat în regia lui Béla Tarr, o epopee cinematografică care se întinde pe nu mai puțin de șapte ore și jumătate, Întoarcerea… ilustrează, poate, cel mai bine stilul lui László Krasznahorkai.

Oana Doboși ———————————->

Marea aventură a micii albine Mitsu de Mircea Dragu, cu ilustrații de Bajkó Attila. Editura Humanitas, colecția Junior, 2022, 40 p.

Povestea de față își are rădăcinile bine ancorate în realitate, ea pornește de la cele două moduri total diferite ale albinelor de a reacționa în fața pericolului produs de viespea uriașă orientală. Pe scurt, cînd un stup de albine europene este atacat de vietatea mare cît o vrabie, acestea atacă direct viespea, nemaiavînd nici o șansă de supraviețuire. În schimb, albinele japoneze nu atacă direct viespea, o atrag în stup și o înconjoară pînă ce o supraîncălzesc și aceasta moare.

„În lumea largă, știm prea bine,/ Sînt multe basme cu albine./ Acesta însă, dragii mei,/ Are un altfel de temei./ Povestea pleacă, evident,/ De pe bătrînul continent,/ Avînd în centru un erou/ Cît o peniță de stilou,/ Are și tîlc, și (ce idee!!)/ E chiar o mică odisee.“ Așa începe povestea eroului nostru, mica albină Mitsu, pusă ingenios în versuri de psihologul Mircea Dragu. Mitsu, dînd dovadă de curaj, se hotărăște să plece într-o lungă călătorie în Orient, pentru a învăța de la albinele japoneze tactici de apărare împotriva uriașei viespi mandarine, sperînd să își poată salva propriul stup de la pieire.

Scrisă într-un ritm alert, cu un stil care ne aduce aminte pe alocuri de Gellu Naum din cărțile cu Apolodor, Marea aventură a micii albine Mitsu este o poveste ce ne arată forța pe care o poate avea unitatea unei comunități în fața unui pericol și ne face să ne gîndim la diferitele motive pentru care alegem să călătorim și pentru care alegem să ne întoarcem acasă. Ne spune să rămînem me­reu curioși în a descoperi culturi diferite de ale noastre. Toate aceste lucruri, împreună cu ilustrațiile fabuloase ale artistului Bajkó Attila, fac din această carte o poveste care merită citită celor mici, pentru ca, mai apoi, ei să o recitească la toate vîrstele.

Raluca Selejan ———————————->

Pe cînd eram doar nişte puşti (ediţie de buzunar) de Patti Smith, traducere din limba engleză şi note de Casiana Ioniţă. Editura Polirom, 2017, 312 p., National Book Award 2010

Patti Smith este mai mult decît scriitoare, cîntăreață și artist vizual, este un model de femeie, de autenticitate și de curaj despre care aș vrea să pot scrie o carte pentru copii la un moment dat. Supranumită „poeta laureată punk“, ea este autoarea unei cărți pe care o recomand de cînd am citit-o prima dată în limba română, în 2014, cînd a apărut la Editura Polirom, în traducerea Casianei Ioniță: Pe cînd eram doar niște puști – o carte care stă în librărie la raftul meu de recomandări și care mai dispare din cînd în cînd de acolo, dar am grijă să fie tot timpul la locul ei.

Cartea este povestea relației de iubire, prietenie, devotament și respect dintre Patti Smith și artistul fotograf Robert Mapplethorpe, a căutărilor și încercărilor unor tineri care au plecat din casele lor părintești în New York-ul anilor 1960-1970 cu un singur scop: să devină artiști. Respectînd promisiunea făcută lui Robert – aceea de a scrie despre ei –, artista ne povestește despre tumultul acelor ani, despre universul relației lor, mai ales despre devotamentul pe care fiecare dintre ei îl avea pentru artă. De la viața ei din casa plină de cărți, în care a crescut, la plecarea din Chicago spre New York pentru a deveni artistă, de la dormitul în parcuri și zile de răbdat de foame la momentul în care l-a întîlnit pe Robert Mapplethorpe și la căutările artistice prin care și-au schimbat reciproc viața și arta, cartea este nu doar un memoar, ci este scrisă și sub forma unei scrisori adresate lui Robert și și-a cîștigat succesul bine-meritat rapid, devenind bestseller internațional și primind National Book Award chiar în anul apariției. Să vă mai spun că Patti Smith a fost și librar?

Îmi place să văd cine o ia de la raft, fără să vorbesc eu despre ea, și recunosc că cel mai mult îmi place să o recomand tinerilor care par a avea o anumită atitudine, pentru că mi-aș fi dorit să o fi putut citi și eu la vîrsta cînd aveam nevoie de cît mai multe modele. Îmi doresc ca aceștia să o cunoască pe Patti Smith, cu speranța că muzica ei va ajunge la cei din următoarea generație și că vor găsi în ea, în cuvintele și în arta ei, un sprijin și un exemplu despre ce înseamnă să lupți pentru tine.

The post Bufnițele vă recomandă #3 appeared first on LaDouaBufnite.

Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural

Snejana UNG ———————————->

Trieste de Daša Drndić, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu. Editura Art, 2021, 504 p.

„În spatele fiecărui nu­me se ascunde o poveste“, spune în mod repetat Daša Drndić în Trieste, singurul roman al autoarei tradus pînă acum în limba română. Dar povestea (sau, mai bine spus, poveștile) nu se rezumă doar la oameni, ci și la locuri, iar astfel istoria per­sonală se întrepătrunde cu memoria colectivă. Contrar acestei de­scrieri, despre începutul romanului s-ar putea spune mai degrabă că reprezintă o ima­gine cinematografică: într-o cameră din Gorizia, o femeie stă la fereastră și așteaptă. E înconjurată de fotografii, decupaje din ziare, scrisori etc. Nu știm încă cine e și pe cine așteaptă. Bio­grafia ei începe să se contureze cîteva pagini mai tîrziu și, odată cu aceasta, și cea a întregii sale familii. Aflăm așadar că Haya Tedeschi provine dintr-o familie de evrei convertită la catolicism și că își așteaptă fiul, al cărui tată e un ofițer SS și care a fost răpit cu șaizeci și doi de ani în urmă, pentru a face parte din proiectul Lebensborn.

Ar mai trebui precizat faptul că povestea Hayei și a familiei sale se construiește în timp. Istoria orașului Trieste, ascensiunea fascismului și lagărele de concentrare din anii 1940 nu sînt doar detalii de fundal, ele constituie celălalt palier narativ. Cu alte cuvinte, memoria traumatică a evreilor europeni, extrem de bine documentată în romanul lui Drndić, este uneori paralelă cu istoria familiei Tedeschi, pentru care viața merge înainte și în timpul războiului. „Bystanders“ sau „spectatorii orbi“, așa cum îi numește autoarea pe cei care au consimțit tacit la atrocitățile comise, victimele și călăii, orașele și lagărele, fiecare are un nume în spatele căruia se află o poveste, iar Daša Drndić le documentează și le scrie cum nu se poate mai bine. Căci, în treacăt fie spus, nu doar poveștile sînt cutremurătoare în acest roman, ci și felul în care sînt spuse.

Oana Doboși ———————————->

Yoga de Emmanuel Carrère, traducere din limba franceză de Tristana Ir. Editura Trei, 2021, 352 p.

În timp ce citeam a­ceastă carte, mi-am a­dus aminte cum, în pri­mul an de existență a librăriei noastre, cineva ne-a certat că nu prea avem cărți de dezvoltare personală, iar Raluca i-a spus, politicos și calm, că ne pare rău, dar noi de obicei ne dez­voltăm personal citind literatură cît mai adevărată.

Romanul-confesiune al lui Carrère se desfășoară între două puncte, cel al unui eseu subtil și hazliu despre yoga și cel al autobiografiei psihiatrice, iar în centrul acestui drum se află „locul care nu minte niciodată“, ați ghicit, literatura, din care se naște un personaj de neuitat, misterioasa femeie cu gemeni.  Aflat într-o tabără Vipassana, nu doar pentru a pătrunde în tainele meditației, dar și pentru a scrie o carte, Emmanuel Carrère este rechemat de urgență la Paris, ca să vorbească la înmormîntarea prietenului ucis în atacul de la Charlie Hebdo. Apoi, cîteva luni mai tîrziu, este diagnosticat cu depresie melancolică și bipolaritate de tip 2 și este internat în spitalul psihiatric Sainte-Anne. Pe lîngă medicație și electroșocuri, ieșirea din acest infern s-a mai datorat și șederii de o lună în insula Leros, unde Carrère le predă creative writing refugiaților.

Scrisă cu multă (auto)ironie și construită asemenea unui puzzle, cartea de față ne arată un alt fel de a se raporta la episoadele întunecate ale propriei minți, ne face cu un ochi să plîngem, cu celălalt să rîdem, dar mai ales ne dezvăluie un mod cît mai precis de a vedea lucrurile exact așa cum sînt ele, chiar și atunci cînd sînt denaturate.

Nu în ultimul rînd, mă bucur să fi citit unele dintre cele mai frumoase pagini pe care le-ar putea scrie un scriitor despre editorul lui, în cazul de față, Paul Otchakovsky-Laurens, care i-a publicat toate cărțile lui Carrère și care a murit în 2018. Sînt convinsă că, dacă ar mai fi trăit cît să citească Yoga, i-ar fi sclipit din nou ochii, așa cum i se întîmplă unui editor adevărat la întîlnirea cu literatura adevărată!

Raluca Selejan ———————————->

Note despre suferință de Chimamanda Ngozi Adichie, traducere de Anca Dumitrescu. Editura Black Button Books, 2022, 72 p.

Pentru cititorii Chimamandei, Note despre suferință este o carte diferită față de ceea ce a mai scris ea pînă acum, o carte care îi poartă și mai adînc în ființa autoarei și pe care trebuie să o citească pentru a-i fi aproape celei pe care au mai frecventat-o înainte. Pen­tru cei care nu au citit-o încă pe Chima­manda, le recomand să o facă începînd cu această confesiune sinceră a scriitoarei, dar mai ales a fiicei căreia i-a murit brusc tatăl, chiar în primele luni ale pandemiei.

Această carte scrisă sub forma unui eseu-confesiune este un elogiu adus tatălui autoarei, profesorul James Nwoye Adichie, o descriere a felului în care moartea ne afectează relația cu noi înșine, cu familia și cei din jur și, deopotrivă, o încercare de a găsi pentru cei care rămîn un sens ca să-și continue viața. Într-un stil sincer, tăios și autentic, autoarea ne trece print-un amalgam de emoții și de gînduri, prin toate etapele doliului, prin secvențe din viața familiei sale, prin „Dictatele culturii Igbo, trecerea imediată de la durere la planificare“, prin modul în care restricțiile din pandemie au îngreunat doliul și înmormîntarea și prin felul cum vorbim despre moarte. Poate că la fel de important ar fi să spun că este o carte despre iubire – despre iubirea unei fiice pentru tatăl ei și despre respectul pe care i-l poartă.

Cred că toți cei care au trecut și trec prin doliu ar trebui să citească această carte. Este o incizie chirugicală a emoțiilor, a gîndurilor și sentimentelor pe care le avem atunci cînd aflăm despre moartea cuiva apropiat și iubit, iar Chi­maman­da Ngozi Adichie pune în scris, în acest eseu, ceea ce simțim, gîndim și ne doare atunci cînd cineva apropiat moare. Iar mie nu mi-a fost ușor să o citesc, însă mi-a picat bine să împărtășesc cu cineva ceea ce simt. În cazul ăsta, cu Chimamanda Ngozi Adichie, pentru că am citit cartea cu ochi de librar și cu lacrimi de nepoată care și-a pierdut bunica anul trecut, în vară.

The post Bufnițele vă recomandă #2 appeared first on LaDouaBufnite.