Pentru cineva din generația mea, care a „deschis ochii” literar la data cînd Simona Popescu publicase deja trei cărți de poezie și pentru care, retroactiv, acestea „au făcut dată”, e destul de greu de înțeles cum de poezia din Xilofonul… a putut lăsa, la apariție, senzația de „antiintelectualism”, de „antiestetism” și, în fine, de „vid existențial”. Mai cu seamă că aceste etichete (extrase, o spun din capul locului, dintr-o recenzie extrem favorabilă, chiar entuziastă) veneau din partea unuia dintre cei mai intimi cunoscători ai dedesubturilor literaturii române: Mircea Cărtărescu. Să punem lucrurile în context: sîntem în primăvara lui 1990. Cei mai mulți dintre tinerii autori ai momentului nu văzuseră Occidentul decît, eventual, în cartoline ilustrate. Trăiau, coborîți în for parcă direct din manuale, Doinaș, Sorescu, Ioan Alexandru și alții. Audiența (cuvîntul de ordine al acelor ani) era galvanizată de socratismul rural al lui Octavian Paler. Temperatura „la zi” a poeziei era dată de serialul Scriitori români de azi, unde, în cel de-al patrulea volum, Eugen Simion făcea loc, pedagogic, unei discrete falange lunediste. Nicolae Manolescu își susținea încă nestingherit rubrica de cronică literară dintr-un pole position sedimentat de cîteva decenii. Din cele trei săptămînale culturale care par să-și împartă astăzi piața, două nu se născuseră încă. Cîteva edituri, pînă atunci importante, își trăiau ultimele zile de glorie. Nimeni n-avea de unde ști, la momentul acela, cum va arăta viitorul propriu. Darămite viitorul sensibilității literare! Cum ar fi putut, deci, bănui Mircea Cărtărescu că peste numai un deceniu va încuraja el însuși, în cenaclul Litere, autori de șapte ori mai puțin intelectualiști, ba chiar de șaptezeci de ori cîte șapte mai puțin estetizanți decît i se arăta atunci Simona Popescu? De unde să fi intuit el, la vremea cînd Levantul său era încă în șpalturi, că în 2006 un critic va scrie despre Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (care va apărea, înțeleg, într-un volum ulterior al acestei ediții de Opere) ca despre un al doilea Levant, accentuînd, deci, tocmai dimensiunea culturală integratoare a acestei poetici?

Cosmin CIOTLOȘ

The post Simona Popescu. Opera poetică, vol. 1 appeared first on LaDouaBufnite.

“Poezia lui Andrei Bodiu, cuprinsă în câteva cărți deloc voluminoase, are o putere extraordinară de absorbție a realității/realităților. Ca picătura de rouă care reflectă cerul. [...] El reușește să creeze o lume a lui și un personaj, cu consternările și fulgurantele lui viziuni emoționante, copleșitoare, cu o psihologie complexă, cu un psihism complex. Și găsește un fel de a vorbi în poezie despre toate lucrurile astea.”

Simona Popescu

The post Opera poetică Andrei Bodiu appeared first on LaDouaBufnite.

Mi-am propus să compun, din fapte reale, dar și din viraje în oniric și imaginar, o poveste care să strîngă întreaga dramă a existenței lui János Bolyai în jurul unei experiențe revelatoare care se consumă în spațiul Timișoarei – și al celebrei Frontiere Militare a Imperiului Habsburgic din vecinătatea imediată a acesteia. Dincolo, însă, de orice fabulație, este evident că experiența meleagurilor bănățene l-a marcat definitiv pe marele matematician: după numai trei ani, el pleacă de aici ducînd cu sine malaria și reumatismul care îl vor însoți toată viața. Și vor contribui, după toate aparențele, la sfîrșitul său prematur, din 1860. Cei trei ani petrecuți la Timișoara de pionierul geometriei neeuclidiene și al – cu propriile lui cuvinte – Spațiului Absolut condensează fascinația și groaza cu care mintea modernă descoperea lumile posibile: ceva între o eflorescență feerică și o explozie distrugătoare.

Caius Dobrescu

***

De mult nu am mai citit o narațiune în versuri atât de inteligent construită, atât de firesc-experimentală, atât de inventivă, de stranie și de magnetică. În această „Epopee onirică”, Caius Dobrescu este un desăvârșit alchimist ironic, care aglutinează timpurile vorbirilor, care amestecă granițele de orice fel până la armonioasa lor disoluție și reînvie „golemul” unei lumi crepusculare, misterioase, irezistibil de originale și ciudat de credibile.

Teodor Dună

The post Bolyai la Timisoara. O epopee onirica appeared first on LaDouaBufnite.

Poezia e cea mai fluidă, mai schimbătoare și mai adaptabilă formulă literară. De-a lungul timpului, definițiile și formele poeziei depășesc ordinul sutelor de variante. Un singur lucru a fost așteptat constant de la poezie, cel puțin în ultimele trei secole: să provoace emoție. Iar Alexandru Higyed este un expert în a provoca sensibilitatea cititorului, în a-l transporta cu totul în interiorul unor situații pline de dramatism, în a stârni și cele mai ascunse rezerve de empatie. Cel puțin două direcții semantice și de conținut acționează în tandem, în paralel sau împletit, în textele sale. Una a intimității (familiale, de cuplu), marcată de o retorică melancolică sau nostalgică, cu o doză excelent cântărită de patetism și una a revoltei (interioare, sociale) ce face apel la o retorică virulentă, explozivă, ironică și uneori sarcastică, de o violență ce nu devine exaltată și laxă, ci deosebit de precisă. Rezultă o poezie cameleon, când lirică și sensibilă, când critică și acidă, când narativă, când conceptual-ideologică. Trecerile acestea sunt insesizabile, corpul, forma, substanța poeziei sale se modifică organic, senzația e de corp viu, de text ce respiră. Spune o poveste și transmite o stare. Intensă. Încercați. Pe mine m-a convins.

Cosmin Perța

De o sensibilitate cinică și o delicatețe ultragiată, poezia lui Alex Higyed explorează spațiul liminal dintre interioritate, fie ea și cea a familiei (un trecut ce reverberează în conștiință) și realitatea-construct, fie ea istorie, social media sau planșă-peisaj pe fundalul căreia evoluează viața. O poezie care reușește, oximoronic, să fie rece și caldă, respingătoare și senzuală, dar care nu mimează și nici nu exacerbează inutil.

Bogdan-Alexandru Stănescu

După volumul nimic personal, Alex Higyed publică 50% mai aproape de un final memorabil, la OMG Publishing. Volumul confirmă condiția de poet a lui Alex. Structurat ca și cum ar tăia în corpul volumului: vederi parțiale, momente de slăbiciune, momente de răgaz și vederi permanente, pentru că tăieturile operate la vedere sunt pasaje de acces, sau e ca și cum, citind acest volum, ai primi manualul de întrebuințare al limbajului poetic pentru ca să te descurci în lumea asta strivitoare. „Pentru că aici tuturor le e teamă”, pentru că „granițele dintre pereți sunt așa subțiri”, pentru că în lumea asta totul pare atât de aproape de butonul roșu, iar „din odesa familiaritatea picioarelor mânjite de sângele uscat” și „înstrăinarea de la mariupol”, cum altfel ai putea supraviețui dacă nu citești poezie?! Mintea și inima funcționează așa. Cu poezie. Alex Higyed îți aduce aminte de asta cu fiecare poem cu care aparent bate cuie în carne, dar vindecă în același timp.

Daniela Rațiu

The post 50% mai aproape de un final memorabil appeared first on LaDouaBufnite.

„La fel ca Grimes în Miss Anthropocene, colecția asta de fabule despre dăunători urmăreşte să insinueze o conştientizare po- litică, dar tandră a efectului apocaliptic pe care îl are viața lor glitter și smog. Nu rămâi în afara acestei lumi, moralizator; te opreşti din când în când, la marginea mecanicii lor stricate - a noastre -, ca în nişte adăposturi alveolare sigure pentru copiii indigo.”

The post Grija appeared first on LaDouaBufnite.

Despre Thanato Hotel:

„Thanato Hotel e un fenomen natural mai mult decât o carte. Sunt aici poeme care stârnesc invidie, revoltă și îngrijorare: ai senzația că ai ignorat dintotdeauna cruzimea lumii tandre & tragice pe care o configurează, ești tentat să scrii și tu despre ea («să contribui»), dar stilul Liviei e nu doar inimitabil, ci și, în convențiile unui Romanian Southern Noir, imposibil de concurat.”

Olga Ștefan

„Autobiografiste doar la prima vedere, aceste poeme au în realitate o miză substanțial mai mare: vocea lirică nu-i aparține aici unei subiectivități individuale, ea este vocea comună a tuturor marginalizaților, a tuturor rebelilor şi a tuturor învinșilor vieții, vocea unui «țap ispășitor» colectiv, care joacă în comedia absurdă a existenței rolul vinovatului fără vină.”

Octavian Soviany

„O carte inconfortabilă, dură, deosebit de frumoasă.”

Ramona Boldizsar

The post Thanato Hotel appeared first on LaDouaBufnite.

Despre Femeia din casa de la colț:

De la primele poeme pe care i le-am citit, am admirat biografismul dens al Nadejdei Radulova, intensificat de o imagerie amplă, ce amintește de tehnica „detaliilor luminoase” preconizată de Pound. Poetă complexă, capabilă, așa cum cred că o arată selecția din această antologie, să lucreze în registre diferite și să păstreze același dinamism al scriiturii cu toate că abordează diferite modalități discursive (inclusiv instrumentând în spirit postmodern mitologicul, ignorat cu desăvârșire de poeții români ai ultimilor douăzeci și cinci de ani), Radulova are forță și rafinament, iar transpunerea poeziei sale în românește a fost, aș spune, proba cea mai dificilă pe care Lora Nenkovska și cu mine am dat-o în anii de când colaborăm. Femeia din casa de la colț este cartea unuia dintre cei mai buni și mai plini de vitalitate poeți bulgari ai ultimelor decenii.

Claudiu Komartin

The post Femeia din casa de la colț appeared first on LaDouaBufnite.

Despre Frânghia înflorită:

„Frânghia înflorită continuă și, cumva, încheie « saga familială », în centru cu aceleași personaje: tatăl (« mortul iubit »), soția (Camelia) și fiul (Sebastian). Amplul poem alătură fragmente din viața casnică, vise serafic-atroce, amintiri, meditații asupra poeziei, excursuri în/ discursuri despre « lumea de dincolo », într-o formulă care este, deja, « marcă înregistrată Radu Vancu ».
Idilicul și grotescul, ironia disperată și burlescul, cruzimea și delicatețea, limbajul colocvial, cel parabiblic și cel intelectual-filosofic, imaginarul debordant și notația imediatului generează un univers pulsatoriu, a cărui « pneuma » e dorința (și posibilitatea?) de a fi fericit.
Radu Vancu se distanțează atât de poezia « mizerabilistă », a desperados-ilor de cafenea, cât și de cea zis neoexpresionistă, a (pseudo)ruralilor rătăciți prin crâșmele marilor orașe. Mai exact spus: se detașează din « plutonul douămiist », impunându-se ca unul dintre cei mai importanți poeți români de azi.”

Alexandru Mușina

„O carte scrisă impecabil, în deja binecunoscuta tehnică Vancu.
O carte generoasă și intransigentă (doar poezia e artă de familie, nu?).
O carte cu care să-ți pipăi întruna inima fericită, cu delicatețea unui elefant tânăr zdrobindu-și liniștit craniul cu trompa.
O carte extrem de emoționantă.
O primă mare carte de poezie pe care o dă generația noastră.”

Dan Coman

„Frânghia înflorită este o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia, ca amploare a conștiinței poetice, decât de poezia lui Virgil Mazilescu și de cea a lui Cristian Popescu. Oniricul zdruncinător din Caiet de caligrafie și de citire sau stranietatea înduioșătoare și captivantă din Familia Popescu stau, în Frânghia înflorită, sub semnul acelui vers extraordinar al lui Mazilescu (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): « te-am sărutat eu mortul ». Nu e nimic fals și nu e nimic glorios în împăcarea ce se așterne peste paginile acestui album de familie cumplit și feeric la capătul căruia regăsesc, alături de Radu Vancu, o mare liniște îndoliată, speranța și mângâierea de după dezastru.”

Claudiu Komartin

The post Frânghia înflorită appeared first on LaDouaBufnite.

Despre exponate de artă brută:

Expresivitatea nu se naște întotdeauna din duritate și forță, uneori este cu atât mai intensă și mai înșelătoare cu cât se naște din delicatețe și finețe. Din imagini ce se construiesc în contururi fragile și transparente, dar care ajung să îți invadeze spațiul mintal cu o cascadă de emoții și percepții concrete ale unei realități pulsatile, care începe să doară. Poezia Angelicăi Stan mizează pe claritate și suplețe a expresiei. Spațiul ei poetic, deși aparent familiar, este unul al suferințelor surde, care capătă ecou în propria conștiință și se amplifică. Fascinantă este însă frumusețea stranie a acestor spații amare. O materie melancolică se desprinde din text, ți se lipește de corp și te însoțește o vreme. Cu exponate de artă brută Angelica Stan dovedește încă o dată că este una dintre cele mai subtile și mai sugestive poete contemporane. Din specia celor excesiv de discrete și insuficient cunoscute.

Cosmin Perța

Experiența de lectură pe care reușește să o creeze volumul de față se aseamănă cu cea din timpul unui joc pe calculator, cu un SIMS în muzeul apocalipsei, al extincției, în narațiunile unui curator pregătit să se sacrifice, odată cu creația, valorile și reperele sale formatoare. Desfășurând ample hărți emoționale frisonante și construind tensiunea textului în jurul unui imaginar dark, desprins parcă din SF-urile recente, în care omul devine victima propriilor sale mecanisme, exponate de artă brută pare expresia nevoii imperioase de a înregistra, de a stoca, asemenea unei cutii negre, cele mai importante „date” nu doar despre poezie și artă, ci mai ales despre propriul tangaj identitar, cu toate spaimele și dorințele profund umane inerente, celebrând, mai presus de toate, forța imaginației.

Anastasia Gavrilovici

The post exponate de artă brută appeared first on LaDouaBufnite.

Despre buncărul de origami:

Te mai poți salva într-un buncăr? Ioana Vintilă ne propune un „buncăr de origami” în care să poți spera la o salvare „de care încă mai este nevoie” — cum spune chiar poemul ce dă titlul cărții. Deja confirmată ca o poetă cu o sensibilitate noir aparte, maestră a unor distopii în miniatură, acest al doilea volum al Ioanei pune sub lupă o lume parcă și mai dezabuzată, cu toți receptorii durerii hipertrofiați. buncărul de origami propune un întreg imaginar marcat de formule chimice folosite drept ancore, unde „cuvintele țâșnesc direct din pântece” și te învăluie. Bezna și promisiunea luminii sunt firul roșu al tuturor acestor poeme narative cu personaje fantomatice, unde fie membrii familiei, fie Lucía, Chiara sau Mauricio, își celebrează descompunerea și devin martorii unor transformări genetice ireversibile mirosind a napalm și metamizol. Versurile pline de cruzime și penitență recompun o hartă politică a fricii și curajului de a o confrunta și confirmă timbrul inconfundabil al unei poete ce își extinde teritoriul poetic și te atrage magnetic spre a-i desluși înțelesurile.

Miruna Vlada

Nu întâmplător, dintre toate cărțile de tarot, în acest volum de poezii apar tocmai Marea Preoteasă, Spânzuratul și Nebunul: forțele subconștiente, simțurile noastre sensibile, necesitatea de a ajunge la o răsturnare a cursului vieții, rezultată dintr-o schimbare a concepției asupra lumii și copilul care merge înainte, bucurându-se de viață, spre un nou început. Aflată în siajul biotehnologiei, poezia nu poate fi decât AI dreamlike, pentru că numai o inteligență artificială ar putea împleti în versuri elementele de nanomedicină cu cele de bioetică, grija față de mediu cu ironia acidă și doliul cu țopăitul după cules flori de pus pe piept micuț de bunică. Doar că buncărul de origami nu este scris de un AI, ci de Ioana Vintilă, o poetă care deschide în forță, cu ochii șamanilor berberi, apoi își face apariția într-un costumaș roz, doar pentru a se schimba în rochiță neagră cu guler alb, dresuri și pantofiori de lac, aceasta rămânând ținuta cu care va executa mișcări poetice calculate la nanosecundă, fie că lovește, pune degetul pe rană, persiflează sau uneori, rar, mângâie. Să nu uităm că, deși de origami, avem de-a face cu un buncăr și, mai ales, că hârtia poate și tăia.

Mina Decu

The post buncărul de origami appeared first on LaDouaBufnite.