Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista culturală Observator Cultural
21-07-2022 Observator Cultural Nr. 1118: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-recomanda/
Snejana Ung ————————–> 
Cartea vieților mele de Aleksandar Hemon, traducere de Anca Dumitrescu. Editura Black Button Books, 2018, 180 p.
Puține scriitoare și puțini scriitori din spațiul ex-iugoslav au șansa de a avea o carte tradusă în limba română. Și mult mai puțini norocul de a avea mai multe. În acest context, cărțile lui Aleksandar Hemon reprezintă o abatere de la acest pattern, întrucît aproape toate au fost traduse. Ceea ce redescoperim și cu volumul Cartea vieților mele e că Sașa Hemon știe să spună povești. Însă de data aceasta poveștile sînt ale vieților lui și ale vieților altora, așa cum ne sugerează chiar titlul volumului, respectiv titlul primei povestiri.
Între nașterea surorii lui și moartea fiicei sale, cauzată de o tumoare cerebrală – o poveste cutremurătoare, care conferă totodată coerență secvențelor aparent disparate ale multiplelor vieți narate –, se interpun numeroase schimbări. Cronologic, evenimentele povestite acoperă cîteva decenii. Ruta Iugoslavia socialistă – război – Chicago e mult mai complexă decît pare. Și aceasta din două motive: primul, întrucît la nivel textual redarea lor nu este lineară, iar al doilea, întrucît viețile narate sînt și ale altora. Viața familială și socială din Iugoslavia socialistă, dar și graduala „destrămare” a acestora, odată cu începutul războiului (Hemon se mută la Chicago, iar părinții și sora sa, în Canada), sînt principalele nuclee narative, care cuprind numeroase alte ramificări. Între toate aceste perioade, personaje și spații există, însă, numeroase puncte de legătură. Cu alte cuvinte, piesele puzzle ce lipsesc dintr-o povestire sînt găsite în alta, iar astfel imaginea de ansamblu prinde contur.
Hemon nu e doar un bun povestitor. El este și un foarte bun observator, iar acest lucru face din volum mai mult decît o sumă de povești. Cartea vieților mele e totodată o reflecție asupra vieții și familiei, asupra felului în care e construită alteritatea, asupra războiului și a experienței de refugiat etc. Și e scrisă cît se poate de bine.
Oana Doboși ————————–>
Legea visătorului de Daniel Pennac, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu. Editura Polirom, Biblioteca Polirom, 2022, 184 p.
Daniel Pennac spunea într-un interviu pentru France Culture că, în opinia lui, există trei tipuri de visători: cei care spun că nu visează nimic și aleg să uite totul în momentul trezirii, cei care își încredințează visele unui psihanalist, concentrîndu-se pe funcția lor analitică, și cei pentru care visul e folosit ca o senzație sau imagine declanșatoare a unor narațiuni, pentru că „atunci cînd povestești un vis, îți imaginezi tot atît de mult pe cît îți amintești”. Citind Legea visătorului, ne dăm seama că Daniel Pennac se încadrează în cea de-a treia categorie de visători, visul fiind pentru el un instrument de lucru, un generator de povești.
Construit din mici narațiuni, romanul lui Pennac este o autobiografie formată dintr-un labirint de vise și are ca fir roșu Il libri dei sogni a lui Federico Fellini (din păcate, această carte nu este tradusă încă în română), fiind un omagiu adus marelui regizor italian, care își desena și povestea visele în fiecare dimineață, timp de 30 de ani. Același lucru îl face și naratorul nostru, și tot el își învață elevii din învățămîntul special, care refuzau cu încăpățînare să scrie, să-și adune visele într-un carnețel.
Legea visătorului începe într-o seară, în care doi băieți de zece ani, buni prieteni, naratorul și Louis, povestesc înainte de culcare despre excursia pe care urmează să o facă a doua zi. Doar că, dintr-odată, naratorul nostru se trezește singur în toată casa, iar afară orașul e inundat de o lumină lichidă. Visul acesta din copilărie, despre care nu se poate spune cu adevărat cînd a început, este pretextul unui alt vis avut la bătrînețe, pe care ni-l povestește același narator, mulți ani mai tîrziu, cel al explorării unui sat subacvatic.
O carte care pune în oglindă copilăria și bătrînețea, care se joacă cu puterea creatoare a viselor („Imaginația nu are nici o datorie față de vise. Ce, viselor le pasă de noi?”), cel mai recent roman al lui Daniel Pennac este o mică bijuterie aflată la granița dintre vis, imaginație și realitate.
Raluca Selejan ————————–>
Băieții străzii de Pier Paolo Pasolini, traducere de Gabriela Lungu. Editura Litera, 2022, ediția „Carte pentru toți”, 304 p.
Pier Paolo Pasolini ne poartă cu Băieții străzii prin Roma anilor 1950, dar nu în cea bătătorită de pașii turiștilor sau prea puțin acolo. Ne aflăm în mahalalele de la marginea orașului, în vremuri disperate, într-un loc în care oamenii suferă de sărăcie, neglijență și violență, unde banii se cîștigă la slujbe de ocazie, jocuri de cărți, prin furt sau prostituție, într-o perioadă de reconstrucție a Italiei de după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Acesta este mediul în care copilăresc și apoi se maturizează Crețu, Cașu, Guriță, Chioru, Alduccio și prietenii lor. De-a lungul celor opt capitole ale romanului, interzis și contestat la vremea apariției lui, intrăm tot mai adînc în viața de zi cu zi a acestor marginali inocenți și cruzi, în același timp, care nu au nici o altă perspectivă decît cea la care au fost expuși și în care trăiesc. Ce se întîmplă cu copiii crescuți singuri pe stradă, în mahala, în sărăcie și în neglijență, care fug de acasă din cauza bătăilor, care fură și se prostituează, își umilesc și își fraieresc prietenii, fug de autorități și se maturizează în închisoare? Cartea este atît de cinematică, încît îi vezi pe băieți în fața ta, tragi cu ochiul la viața lor, la prieteniile și la familiile lor. Oamenii apar și dispar, unii mor, alții intră în închisoare, iar descrierea acestui mediu atît de sumbru și dezolant și stilul narativ dezvăluie o simpatie profundă față de personaje și dau impresia că despică disperarea și sărăcia ce-i determină să acționeze așa cum o fac de-a lungul cărții.
„Non esiste la fine”, scria pe peretele expoziției Pier Paolo Pasolini Folgorazioni Figurative, de la Bologna, pe care am văzut-o în luna martie, cînd ne-am dus la tîrgul de carte. Erau pline librăriile de cărți despre Pasolini și cărți de-ale lui Pasolini, am plecat și eu cu una, fără să pot citi în italiană. Am vrut să vă aduc aminte că anul acesta este centenarul Pier Paolo Pasolini și că, la Editura Litera, este publicat romanul Băieții străzii, pe care îmi doresc să îl citiți. Și să îi vedeți filmele. Și să căutați Teorema și Petrol în anticariate.