Monoideal
29.99 lei cu TVA
Autor: Vasile Leac
Precum cristalul la Simondon (nu întâmplător citez aici din cel mai true dintre post umaniști), în secvențiala sa devenire metastabilă, prin faune perturbante, aiuritoare, diafane, se configurează în M O N O I D E A L vocea prezențelor excedate de puterea „n“ a iubirii și de complicațiile ei întunecate. Se recuperează intruziv tradiții poetice, conținând, de această dată, etica disonantă a post-fragililor, a celor responsabili doar cu malaxarea speranței, hedonismul și distanțarea de ele concomitent. La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție – spații puternic apropriate în volumele „generației“ din care fac parte. Un cadou acum, de sub brandul Iraționalul Matotelo: versatilitate tehnică teribilă, învelind umorul samuraiului perfect antrenat, care nu trebuie să-și mai chestioneze decât ironic utilitatea, pentru ca fiecare gest, venit din cruzime sau entuziasm, creează frumusețe. – Cosmina Moroșan
După ce ai desfăcut în bucăți toate mașinăriile, ai deodată în față un O.Z.N. și nu mai simți nicio dorință să analizezi bucată cu bucată, nicio dorință s-arăți că ai înțeles cum funcționează, că te-ai prins de tehnici și mecanisme, ci pur și simplu te uiți la el și la extraterestrul care face cu mâna dindărătul hubloului. Îi privești strălucirea și inadecvarea aici, în lumea în care a aterizat, singurătatea continuă și atât. Așa e și cu acest volum al lui V. Leac. – Svetlana Cârstean
Revine în curând
Autor: Vasile Leac
Editura/Colecție: Nemira
An apariție: 2019
Nr. pagini: 80
Descriere carte:
Precum cristalul la Simondon (nu întâmplător citez aici din cel mai true dintre post umaniști), în secvențiala sa devenire metastabilă, prin faune perturbante, aiuritoare, diafane, se configurează în M O N O I D E A L vocea prezențelor excedate de puterea „n“ a iubirii și de complicațiile ei întunecate. Se recuperează intruziv tradiții poetice, conținând, de această dată, etica disonantă a post-fragililor, a celor responsabili doar cu malaxarea speranței, hedonismul și distanțarea de ele concomitent. La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție – spații puternic apropriate în volumele „generației“ din care fac parte. Un cadou acum, de sub brandul Iraționalul Matotelo: versatilitate tehnică teribilă, învelind umorul samuraiului perfect antrenat, care nu trebuie să-și mai chestioneze decât ironic utilitatea, pentru ca fiecare gest, venit din cruzime sau entuziasm, creează frumusețe. - Cosmina Moroșan
După ce ai desfăcut în bucăți toate mașinăriile, ai deodată în față un O.Z.N. și nu mai simți nicio dorință să analizezi bucată cu bucată, nicio dorință s-arăți că ai înțeles cum funcționează, că te-ai prins de tehnici și mecanisme, ci pur și simplu te uiți la el și la extraterestrul care face cu mâna dindărătul hubloului. Îi privești strălucirea și inadecvarea aici, în lumea în care a aterizat, singurătatea continuă și atât. Așa e și cu acest volum al lui V. Leac. - Svetlana Cârstean
Prezentare autor:
V. Leac, n. 1973. Trăiește și lucrează în Arad și București. A publicat mai multe cărți de poezie: Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, Ed. Vinea (2005, 2006, 2013); Dicționar de vise, Ed. Cartea Românească, 2006; Lucian – un experiment – CDPL, 2009; Toți sunt îngrijorați, Ed. TracusArte – colecția NEO – 2010, 2015; Unchiul este încântat, Ed. Charmides, 2013. Membru fondator al grupării literare Celebrul animal și al revistei Ca și Cum. În 2012, împreună cu Bianca Băilă, înființează MOI la Timișoara; curator al evenimentului W.A.D. Arad, 2014. Filme: 2014 – The Village Drones (I); 2015 – The Village Drones (II); Trasee descriptive cu intrus.
„Întotdeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauți ușor distrați, în care abia mai pâlpâie viața; navighează, așa, fără o destinație precisă. Vreau să-ți imaginezi surâsul astronautului stând acolo, lângă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bând? După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vârful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se oprește; se întoarce și-ți râde în nas, ca un copil șmecher despre care ai impresia că știe secretul fericirii.“
