Povestea cu elefantul vizirului

Autor: Ivo Andrić

Traducător: Gellu Naum şi Voislava Stoianovici

Editura/Colecție: Polirom. Biblioteca Polirom. Esențial

An apariție: 2020

Nr. pagini: 312

Ilustrator:

Descriere carte: Povestea cu elefantul vizirului
În stoc
Premiul Nobel pentru Literatură 1961

Traducere din limba sîrbă şi note de Gellu Naum şi Voislava Stoianovici

La Travnik se instalează noul vizir, un tiran anonim, însetat de sînge. Curînd, paşa îşi aduce, de pe tărîmuri îndepărtate, un elefant. Un animal neastîmpărat, care face prăpăd prin tarabele tîrgului, şi un simbol al puterii vizirului, care vrea să-i vadă pe locuitori îngenuncheaţi dinaintea lui. Povestea cu elefantul vizirului, care dă şi titlul volumului, nu este doar o parabolă despre rădăcina răutăţii omeneşti, ci o întreagă istorie a suferinţei popoarelor iugoslave aflate sub stăpînire otomană. Sub masca unor snoave spuse la gura focului, povestirile din volumul lui Ivo Andrić abordează trecutul şi spiritualitatea comunităţii iugoslave, fie că discută despre temerile din preajma celui de-al Doilea Război Mondial, despre primele răbufniri de revoltă în rîndul unor ţesătoare de covoare, despre corupţia autorităţilor sau meditează la îmbătrînire, la destinul tragic al femeii ori la micimea vieţii de artist.

„Marile poveşti istorice – şi nu există multe – nu sînt citite, în general, ca şi cum ar fi istorice. Simţi, citindu-le, că te afli în timpul şi spaţiul lor. Cît de uimitor, aşadar, să descoperi pe neaşteptate un maestru al genului, şi încă unul care se afla în văzul lumii de aproape şaizeci de ani: era 1961 cînd Ivo Andrić primea Premiul Nobel pentru Literatură.” (The New York Review of Books)

„Povestirile lui Andrić par simple, nişte fantezii distractive; însă, întocmai ca basmele bosniace, ele sînt deseori «mai adevărate decît adevărul însuşi»; iată cum ni se dezvăluie vasta înţelegere umană şi psihologică a autorului. O abordare luminoasă – şi încîntătoare – a unor teme serioase.” (Kirkus Reviews)

Prezentare autor: Ivo Andrić (1892-1975), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai traduşi autori de limbă sîrbo-croată. Născut în Bosnia (în perioada în care era administrată de Imperiul Austro-Ungar), îşi petrece copilăria la Vişegrad, oraşul despre care va scrie în cel mai celebru roman al său, E un pod pe Drina... În timpul studiilor universitare de la Viena face parte din mişcarea revoluţionară Tînăra Bosnie, care milita pentru unirea cu Serbia, şi e un apropiat al cercurilor naţionaliste sîrbe, ceea ce duce la arestarea lui după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iunie 1914. Diplomat al tînărului regat iugoslav, refuză să se refugieze în Elveţia după ce germanii bombardează Belgradul; întors în capitală, se ascunde în apartamentul unui prieten pînă la sfîrşitul războiului. Aici va scrie cele două volume care-i vor aduce renumele, alcătuind un adevărat opus magnum balkanicus: Cronică din Travnik (1945) şi E un pod pe Drina... (1945). Se vor adăuga alte romane şi volume de povestiri, precum Povestea cu elefantul vizirului (1948), Curtea blestemată (1954), Omer paşa Latas (postum, 1977). În discursul de recepţie la Academia Suedeză, Andrić va face elogiul literaturii iugoslave, venind dintr-o „ţară mică între două lumi”, şi al prozei istorice, menită să dea adevărata imagine a condiţiei umane. În tulburii ani ai sfîrşitului de secol XX şi ai începutului celui următor, figura lui Ivo Andrić va fi ea însăşi un simbol al istoriei nemiloase: acuzat de intelectualii musulmani din Bosnia de a fi falsificat în romanele sale perioada stăpînirii otomane, va fi „recuperat” de naţionaliştii sîrbi în forma butaforică a unui Andrićgrad, ridicat în mijlocul Vişegradului pentru o ecranizare, semnată E. Kusturica, a romanului E un pod pe Drina...