Kazuo Ishiguro, Uriașul îngropat, Polirom, Iași, 2015. Traducere din limba engleză de Vali Florescu
Axl și Beatrice sunt două dintre personajele lui Ishiguro pe care le îndrăgesc cel mai mult. Doi bătrâni care pleacă într-o călătorie, departe de singurătate și ceața pe care a lăsat-o războiul în istoria Angliei. Acțiunea acoperă intervalul eliptic din istoria Angliei, de la retragerea armatei romane până la cucerirea nomandă din 1066. Ishiguro umple acest vid cu decizia celor doi de a pleca într-o călătorie în căutarea unui fiu ipotetic. Romanul nu se rezumă doar la poveste sau atmosferă, deși întâlnim multe fețe ale mitologiei britanice precum Sir Gawain, unul dintre nepoții regelui Arthur, ci mai degrabă e un roman care prezintă uitarea ca metodă de coping într-o lume în care ceața războiului nu s-a ridicat. Sir Gawain, ultimul dintre Cavalerii Mesei Rotunde apare aici ca un bătrân senil, paranoic, o figură care mi-a dat la început impresia unui bufon, un fel de Don Quijote britanic. E un roman care se desfășoară lent, cu doze echilibrate de umor și melancolie, un roman care jonglează între realitatea istorică și ficțiune, care îți dă senzația unei întoarceri la origini, într-o lume aparent fără trecut în care personajele se mișcă sperând să își (re)găsească identitatea. Inocența personajelor, în contrast cu trecutul lor (dezvăluit încet pe parcursul cărții), nu face nimic altceva decât să adauge gravitate narațiunii.
