Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural
26-05-2022 Nr. 1110 Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-va-recomanda/
Livia Hektor ———————————-> 
Transformatorul de Florentin Sorescu. Editura Youngart, 2021, 136 p.
După mai multe nereușite, am hotărît să evit cărțile din seria Young. Însă uneori nu mă pot abține și mai citesc cîte una, alta. De data aceasta a fost un mic succes, o minunăție de carte despre care aveam dubii din cauza formatului interior, ușor atipic, scris ca într-un caiet cînd de matematică, cînd dictando, dar în esență diferită de romanul grafic. Însă m-a cucerit coperta, ilustrația aparținîndu-i lui Sorin Dumitrescu Mihăești. Știu, adesea este o judecată frivolă, cu toții cunoaștem zicala „Don’t judge a book by its cover“, dar cu toții o facem, dacă este să recunoaștem sincer.
Oricum, o carte incredibil de tristă, chiar poetică, pornind de la o poveste reală, o carte potrivită pentru orice cadru didactic, care poate învăța ceva ce mi s-a spus și mie la un moment dat în viață, și anume: copiii nu trebuie educați, trebuie iubiți! Povestea în sine se desfășoară chiar pe niște caiete, niște jurnale ale Valentinei, o fetiță care este elevă în Centrul de Plasament V. din România. Ea este într-o clasă specială pentru că în celelalte nici pe ea, nici pe ceilalți copii nu i-a primit nimeni. Valentina povestește jurnalului și, implicit nouă despre colegii ei, unii orfani, alții cu părinți, dar abandonați „temporar“ sau alții cu mame reale, cum este cazul Mihaelei, a cărei mamă este femeia de serviciu a școlii; ori despre Robert, singurul copil cu dizabilități reale din această clasă de nefericiți și, totodată, singurul cu o mamă bună, care vine de drag cu el la școală și îl însoțește în timpul orelor. Toate sînt cazuri triste, îndemn cititorul să nu aștepte vreun moment de veselie. Avem însă o lectură cu siguranță emoționantă, chiar dacă scriitura este ca a unei fetițe de școală, neelaborată și necomplicată și, totuși, atît de usturătoare în sinceritatea ei.
O carte plină de sensibilitate, delicată, aproape că îți e greu să o citești și chiar mai greu să o împarți cu lumea din jur.
Oana Doboși ———————————->
Cea mai tainică amintire a oamenilor de Mohamed Mbougar Sarr, traducere din limba franceză de Ovidiu Nimigean. Editura Pandora M, Anansi. Contemporan, 2022, 496 p., Prix Goncourt 2021, Prix Transfuge 2021
Într-o cafenea pariziană, un tînăr scriitor senegalez, Diégane Latyr Faye, îndrăznește să o abordeze pe celebra scriitoare senegaleză Siga D., ale cărei cărți sînt considerate scandaloase („o operă a cărei unică obscenitate consta în faptul că era radical onestă“). Această întîlnire întîmplătoare îl face să descopere o carte cult, publicată la Paris în 1938, Labirintul neomenescului, scrisă de T.C. Elimane, scriitor a cărui biografie este înconjurată de foarte multă tăcere. Romanul lui Elimane a stîrnit în epocă un mare scandal pe scena literară franceză, din cauza unor nefondate acuzații de plagiat, ceea ce l-a făcut pe acest „Rimbaud negru“ să dispară ca și cum nu ar fi existat
niciodată. Fascinat de Labirintul neomenescului, la fel ca Siga D. („sînt multe feluri de a trece prin iad, iar unul dintre ele este să înveți o carte pe de rost“), Diégane pornește o lungă căutare-călătorie pentru a acoperi golurile din biografia lui Elimane. Pagină după pagină, existența scriitorului misterios ni se dezvăluie prin mărturiile femeilor din viața lui, prin cele ale familiei lui și, totodată, se recompune din scrisori și jurnale distruse pe care doar noi, cititorii romanului Cea mai tainică amintire a oamenilor, avem șansa să le citim.
Un roman care ne poartă dintr-un Senegal mitic în Buenos Aires-ul lui Sabato și Gombrowicz, via Paris, bineînțeles, și care nu se sfiește să ne arate efectele tragice ale colonialismului și ale Holocaustului. Un roman-ecuație între prietenie, dragoste, literatură și politică, al cărui rezultat, oricare ar fi metoda de calcul, va fi întotdeauna literatura, adică textul publicat sau nu, scris într-o singurătate absolută. Aș putea scrie pagini întregi despre cît de mult mi-a plăcut ironia la adresa zgomotoasei vieți literare pline de falsitate și de elogii stupide pe rețelele sociale. Dar am să mă rezum la faptul că, asemenea poetei haitiene care nu de Elimane s-a îndrăgostit, ci de rana născută din el, Labirintul neomenescului, tot așa și eu m-am îndrăgostit de Cea mai tainică amintire a oamenilor, un roman excepțional de (re)citit!
Raluca Selejan ———————————->
Malina de Ingeborg Bachmann, traducere, postfață și note de Ramona Trufin. Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“, ediția a II-a, 2022, 296 p.
„Nu vreau să povestesc, totul mă tulbură în amintirea mea. Malina intră în cameră, caută sticla de whiskey pe jumătate goală, îmi întinde un pahar, își toarnă și ei într‑unul și spune: Încă te mai tulbură. Încă. Dar e o altă amintire.“ Pe mine încă mă tulbură Malina, Eu și Ivan, ei sînt aici cu mine deși am închis deja cartea. Sînt aici cu mine de cînd am început să citesc pînă cînd am terminat postfața Ramonei Trufin, traducătoarea romanului Malina de Ingeborg Bachmann, publicat recent în cea de-a doua ediție la Editura Humanitas Fiction. Am dat pagină după pagină trăind starea de anxietate a lui Eu la aceeași intensitate ca în carte și port conversații cu Malina, Ivan și Eu în timp ce în mine se dezvăluie noi straturi ale romanului.
Sîntem în Viena „astăzi“, iar personajele principale – Malina, Eu și Ivan – trăiesc într‑un triunghi amoros. Sau poate că nu – poate că triunghiul e de fapt un conflict interior. La fel cum poate fi și un roman al Vienei și al realităților istorice și culturale de după 1945. În timp ce intrăm incisiv în starea de anxietate a lui Eu, care ne va fi alături pînă la ultima propoziție a cărții, descoperim actualitatea romanului și elementele autobiografice care se întrepătrund cu ficțiunea construită din monolog, dialoguri, scrisori, interviuri, conflicte psihologice, coșmaruri, violență, viața privată și violența colectivă prin imaginarul lui Eu.
Romanul a fost ecranizat în 1991 de către regizorul Werner Schroeter, cu un scenariu semnat de autoarea Elfriede Jellinek. Chiar dacă ecranizarea este considerată a fi un eșec pentru că nu surprinde mult din complexitatea romanului – de cîte ori nu ne‑am enervat pe ecranizări din același motiv? –, tot vreau să o văd, doar că nu știu cînd, pentru că încă trăiesc cu personajele lîngă mine. Pînă cînd o să îmi fac curaj pentru vizionare, vă recomand fără să stau pe gînduri să citiți cartea – asta în timp ce eu revin la fragmentele subliniate din ea și la toate stările pe care mi le-a dat și pe care le trăiesc ori de cîte ori văd cartea la raft, la noi în librărie.