Bufnițele vă recomandă #2

Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural

02-06-2022 Nr. 1111 Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-va-recomanda-2/

Snejana UNG ———————————->

Trieste de Daša Drndić, traducere din limba croată de Octavia Nedelcu. Editura Art, 2021, 504 p.

„În spatele fiecărui nu­me se ascunde o poveste“, spune în mod repetat Daša Drndić în Trieste, singurul roman al autoarei tradus pînă acum în limba română. Dar povestea (sau, mai bine spus, poveștile) nu se rezumă doar la oameni, ci și la locuri, iar astfel istoria per­sonală se întrepătrunde cu memoria colectivă. Contrar acestei de­scrieri, despre începutul romanului s-ar putea spune mai degrabă că reprezintă o ima­gine cinematografică: într-o cameră din Gorizia, o femeie stă la fereastră și așteaptă. E înconjurată de fotografii, decupaje din ziare, scrisori etc. Nu știm încă cine e și pe cine așteaptă. Bio­grafia ei începe să se contureze cîteva pagini mai tîrziu și, odată cu aceasta, și cea a întregii sale familii. Aflăm așadar că Haya Tedeschi provine dintr-o familie de evrei convertită la catolicism și că își așteaptă fiul, al cărui tată e un ofițer SS și care a fost răpit cu șaizeci și doi de ani în urmă, pentru a face parte din proiectul Lebensborn.

Ar mai trebui precizat faptul că povestea Hayei și a familiei sale se construiește în timp. Istoria orașului Trieste, ascensiunea fascismului și lagărele de concentrare din anii 1940 nu sînt doar detalii de fundal, ele constituie celălalt palier narativ. Cu alte cuvinte, memoria traumatică a evreilor europeni, extrem de bine documentată în romanul lui Drndić, este uneori paralelă cu istoria familiei Tedeschi, pentru care viața merge înainte și în timpul războiului. „Bystanders“ sau „spectatorii orbi“, așa cum îi numește autoarea pe cei care au consimțit tacit la atrocitățile comise, victimele și călăii, orașele și lagărele, fiecare are un nume în spatele căruia se află o poveste, iar Daša Drndić le documentează și le scrie cum nu se poate mai bine. Căci, în treacăt fie spus, nu doar poveștile sînt cutremurătoare în acest roman, ci și felul în care sînt spuse.

Oana Doboși ———————————->

Yoga de Emmanuel Carrère, traducere din limba franceză de Tristana Ir. Editura Trei, 2021, 352 p.

În timp ce citeam a­ceastă carte, mi-am a­dus aminte cum, în pri­mul an de existență a librăriei noastre, cineva ne-a certat că nu prea avem cărți de dezvoltare personală, iar Raluca i-a spus, politicos și calm, că ne pare rău, dar noi de obicei ne dez­voltăm personal citind literatură cît mai adevărată.

Romanul-confesiune al lui Carrère se desfășoară între două puncte, cel al unui eseu subtil și hazliu despre yoga și cel al autobiografiei psihiatrice, iar în centrul acestui drum se află „locul care nu minte niciodată“, ați ghicit, literatura, din care se naște un personaj de neuitat, misterioasa femeie cu gemeni.  Aflat într-o tabără Vipassana, nu doar pentru a pătrunde în tainele meditației, dar și pentru a scrie o carte, Emmanuel Carrère este rechemat de urgență la Paris, ca să vorbească la înmormîntarea prietenului ucis în atacul de la Charlie Hebdo. Apoi, cîteva luni mai tîrziu, este diagnosticat cu depresie melancolică și bipolaritate de tip 2 și este internat în spitalul psihiatric Sainte-Anne. Pe lîngă medicație și electroșocuri, ieșirea din acest infern s-a mai datorat și șederii de o lună în insula Leros, unde Carrère le predă creative writing refugiaților.

Scrisă cu multă (auto)ironie și construită asemenea unui puzzle, cartea de față ne arată un alt fel de a se raporta la episoadele întunecate ale propriei minți, ne face cu un ochi să plîngem, cu celălalt să rîdem, dar mai ales ne dezvăluie un mod cît mai precis de a vedea lucrurile exact așa cum sînt ele, chiar și atunci cînd sînt denaturate.

Nu în ultimul rînd, mă bucur să fi citit unele dintre cele mai frumoase pagini pe care le-ar putea scrie un scriitor despre editorul lui, în cazul de față, Paul Otchakovsky-Laurens, care i-a publicat toate cărțile lui Carrère și care a murit în 2018. Sînt convinsă că, dacă ar mai fi trăit cît să citească Yoga, i-ar fi sclipit din nou ochii, așa cum i se întîmplă unui editor adevărat la întîlnirea cu literatura adevărată!

Raluca Selejan ———————————->

Note despre suferință de Chimamanda Ngozi Adichie, traducere de Anca Dumitrescu. Editura Black Button Books, 2022, 72 p.

Pentru cititorii Chimamandei, Note despre suferință este o carte diferită față de ceea ce a mai scris ea pînă acum, o carte care îi poartă și mai adînc în ființa autoarei și pe care trebuie să o citească pentru a-i fi aproape celei pe care au mai frecventat-o înainte. Pen­tru cei care nu au citit-o încă pe Chima­manda, le recomand să o facă începînd cu această confesiune sinceră a scriitoarei, dar mai ales a fiicei căreia i-a murit brusc tatăl, chiar în primele luni ale pandemiei.

Această carte scrisă sub forma unui eseu-confesiune este un elogiu adus tatălui autoarei, profesorul James Nwoye Adichie, o descriere a felului în care moartea ne afectează relația cu noi înșine, cu familia și cei din jur și, deopotrivă, o încercare de a găsi pentru cei care rămîn un sens ca să-și continue viața. Într-un stil sincer, tăios și autentic, autoarea ne trece print-un amalgam de emoții și de gînduri, prin toate etapele doliului, prin secvențe din viața familiei sale, prin „Dictatele culturii Igbo, trecerea imediată de la durere la planificare“, prin modul în care restricțiile din pandemie au îngreunat doliul și înmormîntarea și prin felul cum vorbim despre moarte. Poate că la fel de important ar fi să spun că este o carte despre iubire – despre iubirea unei fiice pentru tatăl ei și despre respectul pe care i-l poartă.

Cred că toți cei care au trecut și trec prin doliu ar trebui să citească această carte. Este o incizie chirugicală a emoțiilor, a gîndurilor și sentimentelor pe care le avem atunci cînd aflăm despre moartea cuiva apropiat și iubit, iar Chi­maman­da Ngozi Adichie pune în scris, în acest eseu, ceea ce simțim, gîndim și ne doare atunci cînd cineva apropiat moare. Iar mie nu mi-a fost ușor să o citesc, însă mi-a picat bine să împărtășesc cu cineva ceea ce simt. În cazul ăsta, cu Chimamanda Ngozi Adichie, pentru că am citit cartea cu ochi de librar și cu lacrimi de nepoată care și-a pierdut bunica anul trecut, în vară.