Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista de cultură Observator Cultural
30-06-2022 Nr. 1115 Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-ca-recomanda/
Alex Higyed —————————————-> 
Neliniștea serii de Marieke Lucas Rijneveld, traducere din neerlandeză de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu, Editura Pandora M, Anansi Contemporan, 2021, 340 p. Roman cîștigător al International Booker Prize 2020
Romanul semnat de Marieke Lucas Rijneveld explorează doliul, înstrăinarea și descompunerea în toate ipostazele sale. Cu ușoare inserții autobiografice, autoarea de origine olandeză spune povestea lui Jas, o fetiță care crește într-o familie protestantă, cu părinți severi, deseori dînd impresia unei detașări emoționale absolute. Din cauza acestei lipse de afecțiune din partea familiei, Jas e nevoită să găseasă singură răspunsuri la întrebări care la prima vedere ar avea o soluție ușoară, însă ele devin tot mai serioase, pe măsură ce înaintăm tot mai mult în poveste. Jas explorează și analizează realitatea, întorcînd-o pe toate părțile, încercînd să găsească un răspuns pentru blestemul care pare că a contaminat întreaga familie – moartea.
Moartea lui Matthies devine, deci, un laitmotiv. Imaginea lui conturează într-un fel sau altul atmosfera fiecărui capitol. Deși în casă pare că prezența lui a fost ștearsă complet, frînturi din el se regăsesc în gîndurile protagonistei. Moartea inundă romanul, fiecare capitol încearcă să găsească o dispoziție finală, o cale de a ajunge la ea în modul cel mai concret posibil.
Rijneveld crează o lume în care nu mai există nici o distincție între inocență și violență. Copiii sînt nevoiți să gîndească precum adulții, să se descurce singuri, să-și inventeze propriile ritualuri și obiceiuri. Compromisurile sau „jertfele“ făcute de Obbe nu sînt nimic altceva decît un schimb pe care îl fac cu prezența divină și prezența paternă din mediul în care au crescut. Deși curiozitatea e un lucru normal la vîrsta lor, practicile pot să fie uneori tulburătoare.
Neliniștea serii surprinde copilăria într‑un moment median, între nevoia de a descoperi lumea, așa cum am vrea să fie, și realitatea crudă, grotescă, în care mirosurile de la fermă, inocența și disperarea țes structura unei societăți restrictive.
Oana Dobosi —————————————->
Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Polirom, 2022, 616 p.
Pentru că nu prea cred în simple întîmplări, acum, că am ajuns deja la a șasea săptămînă de recomandări, e momentul cel mai bun să le spun celor care nu ați citit încă minunatul roman Abraxas să nu stea prea mult pe gînduri și să îl citască în plină vară, cînd timpul pentru citit în liniște, cu toată atenția, e, poate, ceva mai generos.
Retras într-o mansardă mizeră din str. Parfumului în București, Michi Lucescu, asemenea unui spectator paralizat de fascinație și de teamă, în egală măsură, în fața tuturor chipurilor de necontrolat ale răului întîlnite în istoria mare, a lumii, dar și în istoria personală, își derulează propria viață înainte și
înapoi, un ultim act în marea tragedie a propriei ratări. O copilărie chinuită, dintr-un București cenușiu al anilor 1980, dominată de o mamă gorgonă, memorabila Prințesă Ralu, de un tată natural mai mereu absent, de un tată vitreg ce aparține unei lumi pline de pericole, de o pereche de bunici protectori, care știu să facă întotdeauna lucrurile cum trebuie, dar care nu își pot exprima emoțiile, urmată de o adolescență plină de furia nesfîrșiților ani 1990 ai tranziției, apoi de o tinerețe plină de incertitudine, fără perspective profesionale satisfăcătoare, și de o maturitate a unui bărbat blazat într-o viață de familie normală, toate astea sînt o parte din secvențele unei memorii puzzle, pe care le descoperim în cel mai potrivit cadru posibil, casa copilăriei lui Michi Lucescu, Casa cu Lei, o fascinantă construcție arhitecturală ficțională.
Acest flux-reflux al memoriei din Casa cu Lei ce constituie corpul principal al romanului este spart de 11 apartamente-cinematografe-vise-povești, dintr-un bloc al unei memorii programate, un bloc al copilăriei și el, în care spectatorul paralizat devine spectator implicat și actor totodată, în viața lui și a altora, fie că e vorba de același Michi Lucescu sau de cele patru personaje emblematice, Frederic Barbarossa, Iacob Levi Moreno, Ilarie Voronca și Delmore Schwartz. Martorii naratori care ne povestesc episoade din viața acestor patru personaje nu ne dezvăluie doar niște povești despre ratare și despre rău, ca pe niște mistere în fața cărora nu se poate acționa, ci mai ales, cred eu, ei conturează destinele a patru personaje, care au fost și actorii propriei vieți, fie schimbîndu-i cursul, fie trăind-o fără limite, la modul cel mai îndrăzneț, destine al căror sfîrșit se dovedește a fi la fel de tragic ca propria ratare a lui Michi Lucescu.
Abraxas este un roman în fața căruia orice cititor poate fi cuprins de fascinație și de teamă. Fascinație față de o scriitură plină de inteligență, de referințe literare și culturale, față de o construcție monumentală și complexă rar întîlnită în literatura română a ultimilor ani. Și teamă, da, pentru că la fel ca în povestea cu furta sacra, despre furtul relicvelor de către călugări, pe care Michi Lucescu o află de la vecinul lui, creștinul Emil, știi că misterul e chiar în fața ta, dar ceva din el va rămîne întotdeauna nedeslușit, alături de tine.
Raluca Selejan—————————————->
Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F., transcriere după înregistrări audio de Kai Hermann şi Horst Rieck, traducere de Alexandru Suter, Editura Humanitas, ediția a II-a 2021, 360 p.
Aceasta este povestea unei fete care crește într-un cartier nou din Berlinul de Vest în anii 1970, într-o familie disfuncțională, care ajunge, ca la 13 ani, să își injecteze prima dată heroină, la 14 să facă trotuarul pentru o doză – deși credea că nu va ajunge niciodată în poziția aceasta pentru că își poate controla dependența de droguri – și căreia îi mor tot mai mulți prieteni de aceeași vîrstă cu ea, din cauza supradozelor.
Da, este viața Christianei, așa cum a fost ea transcrisă și publicată în 1978, din înregistrări audio, de doi jurnaliști, pe post de ghostwriteri, care au vrut să aducă în atenția publică problema drogurilor în rîndul adolescenților. Au urmat apoi un film în 1981, multă presă – ceea ce a dus și la idolatrizarea ei ca model de alți tineri, din păcate –, apoi o carte autobiografică publicată în 2013 și mini-seria HBO, lansată în 2021.
Oricît de tulburătoare ar fi povestea Christianei, aceasta este o carte pe care mi-aș dori să o citească profesorii de liceu pentru a o discuta la clasă, să o citească adolescenții și părinții. Subiectele de acest fel nu trebuie să ne sperie: problemele despre care se vorbește în această carte nu au dispărut și cred că este de datoria noastră să fim sinceri. Aș însoți lectura cărții cu multă muzică – de la David Bowie la Einstürzende Neubauten, cu vizionarea filmului din 1981 (regie Uli Edel), cu mini-seria HBO și cu discuții pertinente.