Rubrică săptămânală de recomandări în revista Culturală Observator Cultural
08-07-2022 Nr. 1116 Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-va-recomanda-6/
Livia Hektor ——————————————> 
Alfred, un monstru mult prea simplu, scrisă și ilustrată de Corina Dascălu, Editura Arthur, Colecția „Vlad și cartea cu genius“, 2018, 40 p.
O cărticică pentru copii de nici 50 de pagini, cu scris puțin, dar cu o poveste minunată. Înainte de a spune ceva despre Alfred, simt nevoia să încep cu grafica interesantă a cărții, desenele fiind făcute cu tuș pe o hîrtie foarte groasă, asemănătoare sugativei pentru cerneală, despre care am citit că se numește Rives Tradition Pale Cream și care are un finisaj subtil, rafinat, marcat cu pîslă. Știm cu toții că, în cazul cărților pentru copii, ilustrațiile și calitatea lor contează parcă mai mult decît în cazul celor pentru adulți, așa că de la început se deosebește prin asta. Chiar și formatul ei este foarte simpatic, alb-negru, să nu vă așteptați la o poveste plină de culoare la propriu. Povestea lui Alfred nu este cea clasică, cu balauri, cavaleri, superputeri, ci, din contră, el este foarte simplu și chiar se simte rușinat de acest lucru. Nu are talente cum au ceilalți monștri, nu știe să facă mai nimic din ceea ce fac ceilalți. Lui îi plac doar trei lucruri: jeleurile uriașe, mîțele mici care torc și încă un lucru despre care doar a auzit, fără să îl fi văzut, dar care trebuie să fie alb, pufos și rece. Și așa am spus prea mult din această poveste scurtă, vă las să descoperiți ce se întîmplă cu micul nostru prieten atunci cînd își dă seama că și-a găsit locul în lume. O poveste fără vîrstă pentru prietenii mici, care a devenit una dintre cărțile mele preferate.
Oana Doboși ——————————————>
La fotbal și la politică nu mă pricep, nici nu cred că îmi doresc asta, cu poezia e și mai complicat pentru mine, oricît de mult aș citi-o, nu prea știu exact ce aș putea spune despre ea, cu atît mai mult ce să scriu despre ea, iar versuri nu prea rețin. Lăsînd deoparte toate astea, cel mai recent volum de poezie publicat de Moni Stănilă, Ofsaid, m-a lăsat cîteva ore bune în tăcere, așa cum se întîmplă cu fiecare carte care îți intră în suflet și în minte, cînd te leagă de ea ceva despre care nu poți vorbi. Dar în acest caz, dacă aș fi rămas în tăcere, ar fi fost o formă de lașitate, asta pentru că Ofsaid e un volum care merită citit și recitit ca o mantră.
De la un poem la altul am rămas cu imagini care mi s-au imprimat în memorie mai adînc decît cele văzute pe toate ecranele posibile și mi-am adus aminte de dimineața zilei de 24 februarie și de zilele care au urmat, cînd mă întrebam cu ce mai poate fi de folos literatura în fața unui război, cînd mă gîndeam că, poate, pandemia nu fusese cel mai rău lucru care ni s-a putut întîmpla, că războiul ăsta, ca toate războaiele, de altfel, nu avea nici un sens și că nimeni nu făcea nimic ca să oprească ceea ce avea să urmeze.
Construit în două părți, „Jurnal de microbist (2014-2022)“ și „eUropA 2022. Jurnal de(spre) front“, Ofsaid pune atît față în față, dar și una lîngă alta pasiunea pentru fotbal („un patriotism onest pe care sportul îl poate planta fără să lase răni“) și revolta împotriva războiului din Ucraina, căruia nimeni și nimic nu-i va putea găsi vreodată o justificare. Pasiunea pentru fotbal vine și ca un refugiu pentru durerile surde din viața personală, dar odată cu izbucnirea războiului, în fața tuturor atrocităților și a morților nevinovați, pasiunea devine irelevantă, iar durerile personale, binecuvîntări: „într-o zi începe războiul. Atunci nu mai pornesc televizorul/ cînd începe un meci de fotbal. Nu mai vreau sport./ Și pentru prima dată mă bucur că nu mă văd în nimeni“. Peste toate astea rămîne poezia sau, mult mai corect spus, realitatea transformată „în cea mai brutală formă de poezie“.
Raluca Selejan——————————————>
Acid pentru copii. Memorii de Flea, traducere din limba engleză de Louis Ulrich, Editura Publica, Victoria Books, 2021, 528 p.
Cînd auzi de Red Hot Chilli Peppers, nu se poate să nu-ți vină în minte Flea, basistul lor funky și excentric, care sare pe scenă sau în videoclipuri în cele mai haioase moduri – iar dacă ai avut ocazia să îl vezi și live, cu siguranță ai un zîmbet pe buze. Mă uitam, în 2020, pe boardul de Pinterest al Editurii Publica – acolo unde pun cărțile care urmează să fie publicate la ei, și apărea coperta unei cărți din lista mea de dorințe de lectură: Acid pentru copii de Flea.
Prima așteptare pe care o ai cînd începi să citești cartea este să afli detalii despre viața din spatele scenei a unuia dintre cei mai importanți muzicieni rock. Ei, nu ai parte de așa ceva aici – în schimb, ne povestește despre viața lui din copilărie pînă în momentul primului concert al trupei Red Hot Chilli Peppers, pe cînd încă nu aveau acest nume. Acid pentru copii este o carte despre copilărie, despre adolescență și young adulthood, dar bineînțeles, așa excentric cum îl știm pe Flea, povestea pe care a scris-o este întreruptă de tot felul de gînduri pe care le are în timp ce scrie și pe care le împărtășește cu noi – și în scris, Flea este la fel de autentic cum este pe scenă, așa cum îl știm. Mi-a plăcut foarte mult felul în care m-a luat la plimbare cu el down on the memory lane prin Australia, unde s-a născut, prin New York, LA sau Hollywood, unde m-a expus la scena underground a anilor 1970.
Finalul cărții ne pune față în față cu liste importante pentru el, pentru că: „În cultura noastră nebună, un clasament reprezintă lucrul acela stabil care mă face să nu-mi pierd mințile“ – concertele care i-au schimbat viața, albumele pe care le ascultă iar și iar și discurile care îl relaxează, filmele care l‑au ajutat să se dezvolte și, desigur, nu în ultimul rînd, cărțile care l-au dat pe spate. Atunci cînd un artist publică o carte de memorii, acesta ne face părtași la o lume la care noi nu avem acces și pe care nu o cunoșteam înainte de a-i citi cartea, iar după primele 10 pagini ale acestui volum, mi-a venit pur și simplu să îl îmbrățișez.