Poate ați văzut această carte pentru copii, apărută la editura Trei ( colecția Panda), scrisă de Otilia Mantelers (mai are o carte mai veche, Secretul monstrului) si ilustrată de Livia Coloji. Este o carte cu o idee foarte faină, despre minciunile copiilor, care pot fi grave sau mai puțin grave și despre somatizarea acestora, despre încrederea pe care o acordă parinții copiilor și despre jocurile lor de putere, despre complicitatea dintre ei, prin care copilul poate testa limitele acceptate de către părinte și încet, încet să obțină autonomia. Mi-a plăcut că deși are 32 de pagini, cred, adică este scurtă, pentru copii nu prea mari, dar nici cei mai mici, face ușor referire la mici tehnici pe care le poți aplica în relația cu copiii, folosind din plin ludoterapia. La finalul cărții se găsește și o pagină numită caseta părintelui, unde autoarea își face clare intențiile și ne spune cum i-a venit ideea cărții. Pe Livia Coloji o știți prin Gruni, poate, și din alte cărți pentru copii, ilustratoare stabilită în Timișoara. În mare, autoarea este psiholog, instructior de parenting, cred că și în curs de formare în psihoterapia traumei, iar ea a simțit nevoia să scrie o carte despre dragostea necondiționată maternă (dar cred că merge și paternă, părerea mea). Răzbate și o puternică iubire față de animale, cu sfaturi de adopție a acestora și bucurii mici.
Desigur, toate acestea se întâmplă printre rânduri, pentru că în rest este despre o pisică foarte colorată și cu strabism. În caz că mai există vreun dubiu, mie-mi place orice legat de Japonia. Așa că kikimora m-a intrigat din primul moment, aș fi băgat mâna-n foc că e cu mici japonezi. Are o legătură mică, mică, mică, nu vă mai spun și care. Însă m-am tot întrebat care o fi liantul între cultura japoneză și cea slavă. Se pare că idea cărții nu a fost nici pe departe atât de elaborată, că a pornit de la kikimora ca o vrăjitoare, iar eu am găsit o multitudine de povești în jurul ei. Și de aici, să vă țineti bine, urmează un mic roman. Desigur, cred că nu am scris nici măcar o treime din ce se poate afla despre aceasta, aș zice că se poate face și o lucrare de dizertație pe această temă.
Kikimora este o creatură legendară de origine slavă, care locuiește în casă, în spatele cuptorului său în pivniță. Logic, în acele locuri întunecate și înfricoșătoare unde ți-e teamă să te uiți și numai vrăjitoarele rele pot trăi. Se spune că i-ar plăcea să toarcă, mai ales în Ajunul Crăciunului, când oamenii nu sunt încurajați să facă astfel de activități gospodărești. Are mai multe etiologii și mai multe puncte de plecare în lume.
Într-o variantă, cuvântul kikimora ar veni de la mora (coșmar), în alta, din kikka și murt, care face legătura cu o sperietoare de ciori. Pe de altă parte, se prea poate ca francezul cauchemar să fi pornit tot din aceeași direcție. În folclorul rus, acest spirit a fost prima explicație gasită pentru cei care paralizau în somn. În folclorul polonez, mora reprezentau sufletele care părăsesc noaptea corpurile celor care au încetat din viață, adesea erau văzute ridicându-se sub forma unor molii sau fire de par. De aici, probabil, și legătura cu cultura cehă, mûra, în care poate fi deopotrivă elf sau spirit sau future de noapte.
În culturile croate, slovene și sârbești, se revine iar la ideea de coșmar, aici făcandu-se legătura și cu numele Mora sau mai des întâlnit, Mara, un spirit malefic care lua înfățișarea unei tinere frumoase, cu destinația clară de a vizita în somn bărbații, torturându-i cu dorințe aprinse, apoi omorându-i, desigur, cum îi șade bine oricărui spirit malefic. Pe lângă asta mai răpește copii, mai face și alte răutăți, desigur. În funcție de perioada și de țara în care se vorbește despre ea, are puteri ceva mai mari sau mai mici. Șiii… cel mai interesant, sigur că are un fel de corespondent și în folclorul românesc, moroii sau moroaicele. Știți voi, dacă ați stat pe la sat când erați mici și vi se spunea să nu mergeți noaptea la răspântii, că acolo se adună moroii și-ți fac de petrecanie. Mie mi s-a părut tare frumos când am descoperit acest lucru. Nu mă întrebați de ce.
Dacă te întâlnești totuși cu un sau o moroi/oaica, ești sfătuit să te uiți pe geam sau să întorci perna și să faci o cruce pe ea (era o vorbă în popor cu trezitul și uitatul sau neuitatul pe geam, dar nu am reușit exact nici să-mi amintesc cum era, nici să găsesc date despre partea aceasta).
Pe la începutul secolului al XIX-lea s-a sugerat că dacă nu pot fi puse pe fugă aceste more, măcar pot fi înlăturate din gospodării prin punerea în fața ușii a unei mături cu capu-n jos. Să nu stabilești contact vizual, copiii sunt sfătuiți să nu se uite la uși și nici să stea în preajma lor pentru că Kikimora le poate deschide sau se poate strecura pe gaura cheii. Mai poți pune în fața ușii mici pandantive de argint sau lingura bunicii, iar Kikimora va alege altă casă în care să facă rele. Și ca să fii sigur, să presari în fața ușii și niște sare.
Alte sfaturi utile ar mai fi să pui niște ardei în pat, pe așternuturi, spunând înainte de culcare un elaborat poem rugăciune, de unde e posibil să se fi apărut ulterior în randul credincioșilor această rugăciune înainte de somn.
Ei bine, dar dacă totuși nu ai fost pe fază și a intrat la tine în casă, trebuie să găsești o cale s-o scoți pe madame. Cea mai bună perioadă este în data de 17 martie, pare-se. Iar dacă totuși nu îi dai de cap, cea mai bună recomandare este să faci o donație la biserica locală.
Se mai spune că Kikimora, cum altfel, este interesată în mod direct dacă ții casa în ordine. Se pare că dacă ești dezordonat se înfurie atât de tare, șuieră, fluieră, sparge vase și face o gramadă de zgomote noaptea ca să bage frica-n tine.
Aici, ca o paranteză, îmi amintesc că am citit într-o carte de-ale lui Hearn Lafcadio o povestire japoneză despre cum o femeie, care era destul de leneșă să-și ducă la gunoi scobitorile folosite, așa că în fiecare seară le ascundea în tatami. Așa stând situația, există niște spirite ale curățeniei, bărbați de data aceasta, foarte supărate pe femeie, numite Chin-Chin Kobakama, care au început să o viziteze noaptea, în coșmaruri, înarmați cu niște sulițe mititele, ca scobitorile, făcând glume pe sema ei și strâmbându-se la ea. Mă fascinează această paralelă, cum reușești să gasești în toate culturile un corespondent mai mult sau mai puțin fidel problemei în cauză.
Se pare că și în varianta rusă, Kikimora este înnebunită după curățenie. Diferența este aici că locuiește în mlaștini, este mai mică, mai urâtă, cocoșată, murdară și lasă urme cu tălpile ude. Și aici face scandal dacă nu ții casa curată, răpește copii , odată intrată nu mai pleacă, dar… aici prepară și bere.
Legenda aceasta stă la baza unei piese pentru orchestră de Anatoly Liadov. Kikimora este crescută de către o vrăjitoare în munți. Noaptea, de la apus până la răsărit, pisica o încantă cu povești fantastice din lumi și timpuri îndepărtate, în timp ce Kikimora se dă într-un leagăn de cristal. Kikimorei ii ia 7 ani până ajunge la maturitate. Mi-a plăcut mult această analogie. Poate la noi nu ajungi la maturitate, dar sigur in societate.
Se pare ca nenea Liadov are “a thing” pentru vrăjitoare. A compus două bucăți pentru orchestră (nu știu dacă-s arii sau ce anume) despre vrăjitoare, Baba Yaga si Kikimora, ambele cu o uriașă secțiune de percuție, incluzând neapărat și xilofonul, pentru a imita mișcarea scheletelor. Spre deosebire de prima, a doua are o introducere mai spooky. Concluzia, destul de creepy, profundă și fantastică. (aici și link: https://www.youtube.com/watch?v=vefBHyN3mds )
Tot din aria muzicală, pentru toate gusturile, avem așa: https://www.google.com/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Fi.ytimg.com%2Fvi%2FuQgAst7Jonw%2Fmaxresdefault.jpg&imgrefurl=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DuQgAst7Jonw&tbnid=l3zeqDOwJ3tcHM&vet=12ahUKEwj9wL6J4MvuAhWSyKQKHVQDBNMQMygEegQIARBw..i&docid=ojeTFnYxxKWCtM&w=1280&h=720&q=kikimora%20rock%20music&client=safari&ved=2ahUKEwj9wL6J4MvuAhWSyKQKHVQDBNMQMygEegQIARBw
Sau așa: https://www.youtube.com/watch?v=ETCr7llAoYE
Îndepartându-ne și mai mult de cartea noastră pentru copii, o altă referire la Kikimora o face scriitorul rus Vladimir Megre în seria sa, Ringing Cedars, în volumul al treilea, tradusă și la noi în 10 volume, Cedrii sunatori ai Rusiei, în care, aparent, este vorba despre 10 volume despre cedrii. (nu am citit, nu aș băga mâna-n foc). În această carte se pare că un bărbat a fost prost inspirat, influențat de aspectul estetic și pe modă, și s-a căsătorit cu o kikimora.
În 1988, Kirill Eskov descoperă o noua specie de păianjeni din specia Linyphiidae, căreia îi dă numele, cum altfel decât kikimora palustris.
De asemenea, există și un personaj japonez secundar într-un joc video, personaj pe care îl cheamă Kikimora și, dacă vă vine să credeți, nu este nici mai mult, nici mai puțin decât o menajeră. Drăgălașă, de această dată. (https://puyonexus.com/wiki/Kikimora) Vizual, la asiatici o poți întâlni adesea în manga, clar mai drăguță, chiar sexy. Dar cred că cea mai cunoscută este ilustrația lui Ivan Bilibin din 1934, având cioc și gheare, totodată vazută și ca o protectoare a găinilor.
Îmi pare rău că deși mi-a luat mult timp sa fac research-ul, în unele locuri am fost destul de superficială, mi-a plăcut mult să găsesc atâtea referințe, însă aș mai fi putut, sunt sigură .