Adrian Schiop, Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, Chișinău, Editura Cartier, 2017
Unul dintre numele des invocate pe scena culturală autohtonă este al lui Adrian Schiop. Motivele? Sunt mai multe. Cu un real succes atât prin tema abordată, cât și prin scriitura reușită, volumul Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom, 2013, 2017) constituie, de câteva săptămâni, una dintre atracțiile cinematografice, romanul fiind ecranizat în 2017, în regia Ivanei Mladenovic. Tot anul trecut a apărut pe piața de carte și teza de doctorat a lui Adrian Schiop, Șmecherie și lume rea. Universul social al manelelor, teză în care autorul aduce în prim-plan (așa cum ne-a obișnuit) subiecte neașteptate, încă tabu.
Manelele, gen muzical stigmatizat, sunt analizate, în lucrarea lui Schiop, ca „subcultură (de fapt ca scenă), folosind instrumentarul studiilor culturale și mai puțin instrumentarul etnomuzicologiei”. Structura riguroasă a întregului demers are la bază două dimensiuni: pe de o parte, e vizată scena și maneliștii, iar pe de altă parte, universul de discurs al manelelor. Cele cinci capitole în care e împărțit volumul urmăresc disecarea, cu o precizie de chirurg, a diverselor zone ce compun tema avută în discuție.
Privirea diacronică definitorie primului capitol reflectă un decupaj temporal ce pornește de prin 1985 și continuă până în prezent și care cuprinde deopotrivă perioade de boom, dar și de declin. În plus, lăutarii de seamă, mai mult sau mai puțin cunoscuți pe plan național, provin din două școli de manele, școala bănățeană și școala regățeană. Profesionalizarea industriei manelelor constituie un alt subiect de discuție. Dacă în perioada comunistă albumele se găseau pe piața neagră, în postsocialism situația se schimbă, iar aceasta datorită apariției caselor de producție și a canalelor media de difuzare. Dar nici această etapă nu e privată de impedimente, pirateria afectând mare parte din câștiguri.
Odată cu a doua parte a volumului, accentul se mută de pe ceea ce se întâmplă pe scenă înspre ceea ce se întâmplă dincolo de scenă. Cu alte cuvinte, al doilea, dar și al treilea capitol insistă asupra tipurilor de public, inegale cantitativ și delimitate în funcție de criteriul economic. Bagabonții și amărâții, respectiv șmecherii și barosanii nu sunt simple etichetări ale publicului sărac și ale celui bogat, ci au un conținut semantic mult mai dens. În fapt, Adrian Schiop pare „a confecționa câte o fișă de dicționar” fiecărei figuri prototipice inventariate. Amintesc câteva dintre aceste figuri: bagabontul (cu echivalentul feminin, bagaboanta), șmecherul, fițosul (și, desigur, fițoasa), smardoii. Definirea lor e situată stilistic undeva la mijloc, între tonul sobru, academic, și lejeritatea, naturalețea vorbirii de zi cu zi. Scrise într-un astfel de registru, explicațiile date de Schiop nu au cum să nu ajungă și să nu fie înțelese exact așa cum ar trebui de către cititor. Iată, spre exemplu, câteva fragmente în care e reprezentat bagabontul: „bagabontul, prima etapă în formarea unui șmecher”, „sensul slab al bagabontului e circumscris unui perimetru relațional, desemnând tânărul care nu se angajează în relații sentimentale de lungă durată, preferând contactele întâmplătoare”, „în acest sens tare, bagabonții sunt băieții care s-au lăsat de școală, nu-și caută un job și preferă să stea pe stradă, vânând oportunități”.
Șmecherie și lume rea… pare a fi o adevărată păpușă matrioșka. Atunci când crezi că demonstrația e pe cale să fie încheiată, e adusă în discuție o nouă problemă. Altă divizare a fanilor, în funcție de mediul de proveninență, conduce la sublinierea faptului că maneaua e muzică urbană. De aici și până la supoziția că e subcultură nu e decât un pas. Dar Schiop demonstrează exact contrariul, folosind drept suport teoretic criteriile propuse de Hebidge. Mai precis, maneaua nu e subcultură, arată Schiop, întrucât lipsește autoidentificarea, nu are o ideologie comună și asumată și nu se susține prin opoziție subversivă la mainstream.
Următorul capitol, cel care dă și titlul volumului, explorează, printre altele, diversele strategii prin care e pusă în scenă șmecheria (cum sunt, de pildă, vrăjeala și caterinca) ori prin care aceasta este contracarată. Miza principală rămâne însă analizarea felului în care șmecheria, „strategie de viață”, generează neîncredere și nesiguranță într-o lume iremediabil rea. Mai mult, prin analizarea universului discursiv, demersul de față reflectă totodată faptul că șmecheria, dimpreună cu „dușmanii care devin o sursă de empowerment masculin” și consumul ostentativ constituie nuclee tematice des întâlnite în manele.
O anumită distanțare de universul manelelor definește ultima parte, Proximități stilistice și delimitări gangsta. Atunci când spun distanțare mă refer la o depărtare voită a privirii înspre alte spații muzicale, cu scopul de a surprinde tocmai influențele pe care genuri muzicale aparent incompatibile le au asupra manelelor. Comparată cu neomelodici napolitan, chalga din Bulgaria și turbofolk din Serbia, maneaua este un gen ce, în ciuda numeroaselor afinități, nu poate fi încapsulat vreuneia dintre variantele enunțate. Luând în calcul și observația că astfel de etichete sunt utilizate cu rol de discreditare, Adrian Schiop readuce maneaua „pe o orbită cool”, propunând, înspre finalul lucrării, gangsta pop ca încadrare stilistică a manelei.
Pentru unii, un astfel de demers poate părea neserios, iar aceasta din simplul motiv că tema avută în vedere e maneaua. Mai mult, senzația acestora că abordarea unui astfel de subiect e superfluă poate decurge și din textul de pe coperta a IV-a (sau cel puțin începutul acestuia): „Am ales tema asta pentru că mă pasiona, aveam senzația că stăpânesc oarecum subiectul și de-aia m-am băgat. A fost un job de vis – să iei bani ca să stai prin crâșme și cluburi și să vorbești cu lăutari și fani”. Nimic mai fals. Studiul lui Adrian Schiop este nu doar reușit, ci și necesar. Importanța și actualitatea temei emerge dincolo de pasiunea autorului. Că este așa stă mărturie anexa Cum au îngropat elitele României manelele. O poveste cu cocalari. Tonul alert și polemic din acest text dublează la nivel stilistic o contrareplică pe care Schiop le-o dă celor care atacă în mod constant și gratuit manelele. Incisivitatea autorului se mai atenuează spre sfârșitul textului prin sesizarea unei schimbări în receptarea la scară largă a manelelor. E vorba de o trecere de la stigmatizare la indiferență: „Și totuși, nu se poate nega că percepția negativă asupra manelelor nu s-ar mai fi relaxat, cam din 2009 încoace – de fapt s-a relaxat «panica morală» și mentalitatea de cetate sub asediu vizavi de chestiune”.
Prin ce mai câștigă Șmecherie și lume rea…? Prin fundamentarea teoretică. O simplă privire asupra bibliografiei îi permite cititorului să sesizeze că demersul lui Schiop este bine documentat. De asemenea, maniera în care se recurge la materialul teoretic dovedește că avem de a face cu un studiu bine gândit și alcătuit. Autorul nu face abuz de trimiteri la teoreticeni de seamă (Pierre Bourdieu, Wolfgang Iser ori Margaret Beissinger, dacă e să numesc doar câțiva), referințele bibliografice fiind introduse doar atunci când e nevoie. De aici derivă și stilul echilibrat, nici scorțos, nici prea lejer.
Poate de un interes mai scăzut pentru un cititor neavizat sunt lămuririle cu privire la metodele de cercetare. Cu toate acestea, atrag atenția asupra uneia dintre ele: observația participativă. Și nu întâmplător o fac. Relatarea, pe alocuri, a unor secvențe la care însuși autorul a fost martor relaxează, la rându-i, discursul, și confirmă totodată că Adrian Schiop nu e doar autorul unei teze de doctorat, ci, înainte de toate, prozator: „Astfel, o nuntă din Ferentari, în care naș era unul din interlopii zonei, se ținea între blocurile sărace din zonă – cu apartamente foarte mici, de cameră tip vagon și fără balcon. La scara ruginită a blocului unde locuia mirele era desfășurat un covor roșu, întins pe cinci metri în stradă, până la cortul unde se ținea nunta”.
Despre Șmecherie și lume rea… se pot spune multe lucruri. Este un volum dens, bine scris (se vede și din minuțioasa structurare, și din stilul ce îmbină limbajul academic cu talentul de povestitor), un volum care deconstruiește pas cu pas o serie de prejudecăți referitoare manele și care construiește în schimb o imagine mult mai precisă a acestui gen muzical. E un volum prin care, ca să folosesc una dintre expresiile lui Schiop, maneaua e readusă „pe o orbită cool”.
Recenzie publicată pe: https://www.bookaholic.ro/bagabonti-si-gangsta-pop-despre-smecherie-si-lume-rea-universul-social-al-manelelor-de-adrian-schiop.html
