Străin printre străini, exilatul trăiește, după cum afirmă Vladimir Jankélévitch, o viață dublă, în așa fel încât „a doua lui viață, care a fost cândva prima, este ca supraimprimată pe grosolana viață banală și tumultoasă a acțiunii cotidiene” (1). Dubla existență a exilatului se configurează sub forma unui joc al prezenței și absenței. Odată plecat din țară, acesta este „în același timp aici și acolo, nici aici, nici acolo, prezent și absent, de două ori prezent și de două ori absent” (2). Mai mult, plecarea, dimpreună cu păstrarea în memorie a unui anumit timp și spațiu, reprezintă declicul nostalgiei, înțelegându-se prin aceasta, într-o primă instanță, „atașamentul de un spațiu familiar, un acasă (nostos) și suferința (algia) declanșată de ieșirea din acest spațiu” (3). Firul dedublării nu se oprește însă aici, nostalgia presupunând totodată o ramificare cronotopică: vorbim, pe de o parte, de un timp nostalgic, și, pe de altă parte, de un spațiu nostalgic. Ajungem astfel la dublarea binomului aici-acolo cu binomul prezent-trecut.
Pornind de aici, am putea spune că iugo-nostalgia reprezintă, grosso modo, nostalgia pentru un timp și un spațiu bine definite, și anume Iugoslavia de dinaintea războiului civil. Observația de față se dovedește însă insuficientă, întrucât conceptul presupune și o relaționare cu contextul politic de după destrămarea Iugoslaviei. Vom vedea în cele ce urmează că ne aflăm din nou în fața unei dedublări. Dacă prima accepțiune a iugo-nostalgiei vizează nostalgia pentru un anume trecut și spațiu, cea de-a doua dobândește o încărcătură ideologică. Astfel, secunda fațetă a iugo-nostalgiei are în vedere, conform lui Stephenie Young, „dorința susținută a statului de a controla memoria istorică și de a crea o versiune oficială a istoriei” (4) (trad. mea). Pe plan societal și politic, imprimarea unui caracter ideologic iugo-nostalgiei conduce la o fisiune a populației, la un joc politic al includerii-excluderii: cei care acceptă și se încadrează noului discurs și cei care nu sunt dispuși să îl accepte (cel mai adesea exilații) (5).
Determinată contextual, înțelegerea iugo-nostalgiei presupune cunoașterea situației politice din Iugoslavia anilor ’90, precum și a factorilor care au declanșat războiul. În lucrarea Making a Nation, Breaking a Nation, Andrew Baruch Wachtel urmărește realizarea unei radiografieri a traseului cultural și politic ce a dus la destrămarea Iugoslaviei. După cel de-al Doilea Război Mondial, spune Wachtel, Iugoslavia a fost reconstruită ca stat multinațional, de această dată recunoscându-i-se și caracterul multietnic (6). Situația Iugoslaviei se schimbă însă începând cu anul 1963. Astfel, în decursul anilor ’70 și ’80 a avut loc o ascensiune a „naționalismelor particulare” (7) (trad. mea), factor căruia i se adaugă căderea URSS, situația economică precară, precum și moartea lui Iosip Broz Tito. În aceste condiții, izbucnirea conflictelor între fostele state membre ale Iugoslaviei (soluționate cu dezmembrarea statului) s-a dovedit inevitabilă.
Am menționat în rândurile de mai sus că iugo-nostalgia nu vizează strict nostalgia pentru Iugoslavia, ci presupune totodată și o raportare la situația politică de după război. În acest context, reamintim că ceea ce se urmărea în Croația condusă de Franjo Tudjman era rescrierea istoriei (8). O astfel de practică a presupus, spune Dubravka Ugrešić într-un interviu acordat Svetlanei Boym, interzicerea așa-numitului trecut iugoslav (9). E limpede așadar că aceasta e cauza procesului de includere-excludere, cei iugo-nostalgici fiind excluși tocmai datorită faptului că reveneau la un moment al istoriei ce se voia uitat.
Concept cheie nu doar la nivel politic, ci și literar, iugo-nostalgia reprezintă unul dintre punctele centrale ale romanelor Ministerul durerii și Muzeul capitulării necondiționate, ambele semnate de Dubravka Ugrešić. Pornind de la semnalarea prezenței iugo-nostalgiei în cele două romane, îmi propun să arăt în eseul de față cum anume e configurată această formă de nostalgie, axându-mă în acest scop pe evidențierea mecanismelor de redare deopotrivă a timpului și a spațiului iugo-nostalgic. Vom vedea astfel că atât timpul, cât și spațiul, sunt ireversibile, fapt ce face ca încercările exilatului de întoarcere în patria sa să eșueze.
Discuția despre existența unui timp iugo-nostalgic presupune, volens nolens, o revenire asupra nostalgiei, așa cum e aceasta teoretizată de Vladimir Jankélévitch. Una dintre observațiile princeps ce se desprind din Ireversibilul și nostalgia se referă la faptul că „adevăratul obiect al nostalgiei nu este absența în opoziție cu prezența, ci trecutul în raport cu prezentul; adevăratul leac al nostalgiei nu este întoarcerea înapoi în spațiu, ci retrogradarea spre trecut în timp” (10). Expunerea teoretică din studiul lui Jankélévitch își găsește exemplificarea fără doar și poate în Ministerul durerii. Axa trecut-prezent definitorie nostalgiei e reprezentată în romanul Dubravkăi Ugrešić printr-o constantă cantonare în trecut. Mecanismul prim de întoarcere înspre trecut sau de prezentificare a trecutului e reprezentat de o serie de istorii personale. Profesoară de iugoslavistică la Universitatea din Amsterdam, Tania Lucić le propune studenților ei „un «proiect», un joc în grup, «o temă»: inventarierea cotidianului din fosta Iugoslavie” (11).
***
Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a IV-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (5-6 mai 2017), unde a fost recompensat cu Marele Premiu, oferit de comitetul științific al colocviului (cadre didactice de la Facultatea de Litere a Universității din București), și cu Premiul al III-lea, oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), la secțiunea Studii literare.
Articolul poate fi cititi integral aici: https://www.bookaholic.ro/iugo-nostalgia-timp-sisau-spatiu-nostalgic.html