Snejana Ung: Ești doctor în istoria artei, dar și poet. A influențat arta textele tale?

Robert Simonišek: Da, într-o anumită măsură artele vizuale mi-au influențat literatura, poezia, eseurile, dar și proza. Nu am intenționat să iau ceva din picturi sau să fac din arhitectură un background semnificativ. Pe de altă parte, aș zice că acest dialog între literatură și artă merge mult mai departe în trecut: de la bun început folosim limba pentru a descrie lumea vizibilă și gândim prin imagini atunci când citim sau scriem. Este o relație reciprocă de care nu suntem perfect conștienți în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, arta nu este singurul subiect din cărțile mele.

Despre ce e vorba în teza ta de doctorat?

Doctoratul meu este despre Art Nouveau. Art Nouveau a fost un fenomen european care s-a răspândit între 1895 și 1910, înaintea modernismului. Este acel stil pe care îl admiri, dar care este totodată într-un fel kitsch, iar asta din cauza decorațiunilor și ornamentației. Art Nouveau este ultimul stil european care privește înspre epocile și stilurile din trecut, înainte ca arta să îmbrățișeze modernismul și tendințele sale de simplitate.

Ai avut în vedere artiști sloveni?

Am încercat, pe de o parte, să aflu cum anume acest fenomen a fost integrat în atmosfera europeană. Pe de altă parte, am studiat subiecte și motive specific slovene.

Ai scris poezie, un roman, o carte de eseuri și critică de artă. Cât de greu a fost să treci de la poezie la alt gen? E totuși vorba de un alt fel de discurs.

Cred că a fost ceva natural. Am început cu poezia. Inițial, nu am avut de gând să public. Mă concentram asupra studiilor, iar poezia a fost ceva ce pur și simplu s-a întâmplat. Apoi, după primul volum de poezie, am început să pregătesc material pentru următorul. Între timp, am început să scriu critică și am făcut asta vreme de câțiva ani. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să evaluez alți scriitori, ci doar să am suficient timp pentru mine. Aș zice că, încă de la început, proza pe care o scriam era poetică, iar poezia era narativă. Așa că această graniță dintre proză și poezie nu a fost chiar o graniță pentru mine. În schimb, când am scris cartea de eseuri, am simțit cum trebuie să adaug mai multă logică și să reduc elementele poetice.

Cred că scrisul în general ar trebui să fie expresia unei necesități interioare și că poezia, proza, eseul sunt doar forme diferite de exprimare a unor lucruri esențiale. „Literatura adevărată” este un amestec de genuri. Cred că aceste distincții între ficțiune, nonficțiune, poezie vizuală etc. sunt rezultatul unei simplificări academice și al strategiilor de marketing cultural din secolul al XX-lea. Viețile noastre nu sunt povești de dragoste, romane polițiste ori drame psihologice pure – ele au deopotrivă iubire, bucurie, frică, luptă pentru supraviețuire, iar toate aceste trăiri nu pot fi izolate una de cealaltă. Cele mai bune romane pe care le-am citit sunt amestecuri de genuri. Odată ce începi să scrii, nu mai ai în vedere astfel de distincții. Poate te gândești că ceea ce scrii va suna, să zicem, ca un roman polițist, dar pur și simplu treci de la o pagină la alta fără să ai în minte că trebuie să respecți tot felul de reguli.

Interviu realizat la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, ediția 2017 și poate fi citit integral aici: https://www.bookaholic.ro/robert-simonisek-cred-ca-scrisul-in-general-ar-trebui-sa-fie-expresia-unei-necesitati-interioare-si-ca-poezia-proza-eseul-sunt-doar-forme-diferite-de-exprimare.html