Interviu realizat la Festivalul Internațional de LIteratură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM), în octombrie 2019

Luca Dragu:  Sunteţi foarte activ pe social media. În ce măsură afectează acest lucru munca dumneavoastră?

Jose Luis Peixoto: Sunt convins că are un efect asupra muncii mele, deoarece are un efect asupra vieţii mele şi asupra punctului meu de vedere, şi, pe o cale sau alta, tot ceea ce îmi afectează perspectiva, îmi afectează munca, scrisul. Reţelele de socializare sunt un mediu pe care mi se pare că încă îl descoperim. Sunt multe lucruri pe care încă nu le ştim/stăpânim şi pe care nu le putem prezice. Dar am fost puternic atras de această zonă, deoarece sunt de părere că un scriitor ar trebui să fie acolo unde sunt cuvinte. Iar pe social media sunt multe cuvinte. Bineînţeles că există multe diferenţe între mediul online şi literatură, cea mai mare fiind „termenul de expirare/valabilitate” a cuvintelor, înţelegi? De exemplu, scrii un poem şi îl publici într-un volum de poezii, e normal să mai fie valabil şi peste doi, cinci, zece ani… peste cincisprezece ani vor spune oamenii „Tu ai scris poezia aceea”. Chiar ieri, în cadrul discuţiei, am citit o poezie pe care am scris-o în urmă cu peste douăzeci ani. Pentru cei din public, a fost ca şi cum aş fi scris-o zilele trecute. Pe internet, totul se întâmplă foarte rapid, şi avem această convingere, că ceea ce este postat pe social media, rămâne acolo pentru totdeauna, când, de fapt, este exact invers: ele urcă acolo şi mor acolo, dispar, pentru există un subiect, despre care toată lumea vorbeşte, iar peste câteva zile, lumii nu îi mai pasă, peste câteva săptămâni, lumea a şi uitat, iar peste câteva luni, e greu să mai găseşti ceva referitor la subiectului, datorită cantităţii care s-a adunat deja „peste” . Deci cred că e foarte interesant, dar încă suntem la început.

L.D: Aţi călătorit mult şi aţi spus că deplasările dumneavoastră vă inspiră. Aveţi un loc unde vă doriţi în mod special să ajungeţi?

J.L.P: Da. Dar înainte de toate, trebuie spus că lumea este incredibil de mare. Ţi-ai putea petrece întreaga viaţă călătorind, şi tot vor mai fi locuri de mers. Iar până şi locurile pe care le-ai văzut deja, ar trebui actualizate după un timp, ele fiind într-o permanentă schimbare. Deci pentru amatorii de călătorii, sfatul meu este să profite de oportunitate, să nu amâne.

Cât despre mine, există câteva locuri pe care mi-am dorit întotdeauna să le descopăr, dar nu am avut niciodată ocazia să o fac. De exemplu, Australia, Noua Zeelandă, zona Pacificului de Sud sau Polinezia.

L.D: Aţi afirmat ulterior că ar fi anumiţi autori pe care nu aţi dori să îi întâlniţi, sub pretextul că nu ar fi persoane agreabile. Există, insă, cineva pe care aţi vrea să cunoaşteţi?

J.L.P: Cred că trebuie să înţelegem că opera unui scriitor nu îl reprezintă ca om. Deci se poate întâmpla foarte uşor a fi dezamăgit de întâlnirea cu cineva, un scriitor spre exemplu, deoarece el nu este cum ţi-ai imaginat că este. Până la urmă, suntem toţi oameni, şi putem avea zile în care suntem într-o dipoziţie proastă dintr-un motiv anume.

Există, desigur, un număr de scriitori pe care mi-ar plăcea să îi cunosc. De-asemenea, sunt genul de persoană care iubeşte să aibă cărţi cu autograf, de exemplu, şi preţuiesc foarte mult poveştile autorilor pe care îi admir şi pe care i-am întâlnit. Ieri am vorbit despre Umberto Eco, pe care l-am cunoscut, sau Nadine Gordimer, Saramago, şi mai sunt şi alţii, dar, şi nu spun exact că nu vreau să îi cunosc, dar în general, aş vrea să întâlnesc oameni, care vor şi ei să mă întâlnească pe mine.

L.D: Are sens. Câteva personaje biblice apar în mai multe dintre romanele dumneavoastră, şi aţi declarat că Biblia vă este o sursă de inspiraţie. Aţi spune că sunteţi credincios?

J.L.P: O întrebare foarte complexă… personal, nu îmi place să o rezum la da sau nu. Simt că, într-un anume fel , e foarte important să găsim ceva mai mare decât noi. Şi a avea ceva mai mare decât noi înşine în viaţa noastră, nu e neapărat un crez religios, poate fi vorba despre mama natură, de pildă, e mai degrabă un crez transcendental. Avem nevoie de ceva de preţuit, avem nevoie de vise, pentru a fi împliniţi.

Acestea fiind spuse, nu ţi-am răspuns la întrebare, pentru că nu vreau să spun da sau nu. Cred că sunt atâtea feluri de a crede, şi, în acelaşi timp, atâtea feluri de a nu crede. Dacă ţi-aş spune „Da, cred”,  ar putea fi automat simplificat. În plus, e important să găsim o cale de a nu fi prea dependenţi de aspectul fizic, pentru că nu este totul.

L.D: Scrieţi şi versuri de muzică. Aveţi un textier preferat? Ce sfat aţi putea da unui tânăr compozitor?

J.L.P: Sunt câţiva textieri portughezi pe care îi admir foarte mult, dar e foarte greu de ajuns la ei, aici, în România, pentru că scriu în portugheză. Pe plan internaţional, ar fi, fără doar şi poate, Leonard Cohen, un compozitor extraordinar.

L.D: A scos o piesă nouă chiar ieri.

J.L.P: Pe bune? Nu ştiam. Incredibil, încă lansând piese noi, trei ani după ce a murit.

L.D: În opinia dumneavoastră, care este cel mai subestimat scriitor din toate timpurile?

J.L.P: Este o întrebare dificilă, deoarece scriitorii sunt evaluaţi foarte subiectiv. Şi modul în care sunt premiaţi şi lăudaţi este, de-asemenea, foarte subiectiv. Cred că cea mai mare recompensă pe care o poate primi un scriitor este să fie citit. Sunt mulţi scriitori de care îmi pare rău că nu sunt citiţi cum trebuie. La mine în ţară sunt mulţi de care îmi pare rău că nu sunt cunoscuţi în afara ţării, şi cred că sunt cazuri de genul şi în România. Scriitori care au potenţial de a fi citiţi şi înţeleşi, dar uneori, un autor se confruntă cu aspecte ce nu sunt neapărat literare, de exemplu, puterea unei culturi sau puterea influenţei. Nici limba portugheză, nici cea română nu sunt la fel de vorbite precum engleza sau spaniola, asta nu înseamnă, însă, că aceşti autori nu ar face o treabă incredibilă în aceste limbi. Sper ca, în viitor, să li se facă dreptate.

L.D: Care a fost prima carte care v-a făcut să plângeţi?

J.L.P: Încă mai ţin minte prima carte care m-a făcut să plâng. A  fost un roman scris de un scriitor portughez, un roman scris în perioada dictaturii. Nu cunosc traducerea, în portugheză se numeşte „Engrenage”, ceea ce înseamnă un fel de mecanism. Este o carte care vorbeşte despre diferenţele drastice ce au existat în timpul dictaturii între bogaţi şi săraci. Nu am mai plâns foarte des de atunci, deci a avut un impact mare asupra mea.

L.D: Care ar fi un lucru la care aţi renunţa pentru a fi un scriitor mai bun?

J.L.P: Renunţ la multe lucruri pentru a fi un scriitor mai bun. Uneori, chiar şi la sănătatea mea, deoarece pot exagera puţin cu nesomnul, şi aşa mai departe. Aş renunţa la aproape orice pentru a fi mai bun, un singur lucru, însă, nu l-aş da niciodată pentru nimic în lume, ci anume familia mea. Mai mult, pentru ea, aş renunţa chiar şi la ce am scris până acum.

L.D: O ultimă întrebare, dacă sunteţi de acord. Îmi imaginez că lumea vă întreabă mult despre Jose Saramago. Eu aş vrea să vă întreb ce v-ar plăcea să nu (mai) fiţi întrebat despre el?

J.L.P: Cel mai rău este când sunt întrebat dacă eu continui opera lui Saramago, dacă îi duc mai departe moştenirea. Adică, nu aş putea nici dacă aş vrea.

Dar înafară de asta, sunt totdeauna bucuros să vorbesc despre el, a fost o persoană foarte importantă în viaţa mea, şi m-a învăţat multe lucruri, mi-a dat un exemplu pe care nu mă îndoiesc că îl voi urma toată viaţa.

Şi, de altfel, sunt sigur că dacă nu l-aş fi întâlnit pe Saramago, nu aş fi unde sunt acum.