Vocea din limb. Ahmet Altan, Nu voi mai vedea lumea niciodată
În 15 iulie 2016 are loc o tentativă de lovitură de stat organizată de Consiliul Păcii, un grup de militari din cadrul Forțelor armate ale Turciei, lovitură de stat în care au fost ucise peste 290 de persoane. În 23 septembrie 2016, Ahmet Altan, împreună cu fratele său, Mehmet Altan, au fost acuzați de faptul că trimiteau „mesaje subliminale” la o emisiune de televiziune, iar în 16 februarie 2018 au fost condamnați la închisoare pe viață.
Aflat într-o situație în care mulți și-ar pierde cumpătul, Altan reușește încă de la început să treacă peste grotescul și absurdul traiului din închisoare cu un calm excepțional. Încă de la arestul său, Altan rămâne temperat și își acceptă situația, fiind conștient de faptul că nu există scăpare și încercă să găsească resorturi prin care să își păstreze libertatea și identitatea, găsind o portiță de săpare prin literatură.
Lumea în care este aruncat Altan se află undeva între realitate și ficțiune, un limb, o insulă din care știe că n-o să scape niciodată, după cum spune și titlul, Nu voi mai vedea lumea niciodată, Altan e blocat în lumea alternativă în care identitatea actorilor secundari nu trece de numele generic (generalul, credinciosul, polițiștii). Asemenea unui romancier, acesta preferă să stea în umbră, să asculte resemnat poveștile celor din jur, povești pe care mai apoi le analizează, transpunându-le într-un exercițiu filosofic bine construit și ușor de urmărit. Abordează subiecte grave, accesibile și generice precum libertate, adevăr, identitate, compasiune și le suprapune contextului noului mediu în care se află. Fără să ezite să își spună punctul de vedere, multe dintre capitole având final deschis, lăsă în același timp cititorul să se confrunte singur cu problema:
„În timp ce mă cufundam în somn, m‑am gândit la fetița aceea care se lupta cu moartea.
- Oare merită toate astea pentru un măr? m‑am întrebat eu.”
Cartea nu e specială doar prin descrierea experienței din închisoare, dar și prin povestea publicării acesteia. Altan, aflat încă în închisoare, reușește să dea avocaților săi părți din carte, urmând ca mai apoi să fie publicată în mai multe țări, mai puțin Turcia. În final, Acesta ne spune că, deși e întemnițat el este cel care deține controlul, este liber tocmai pentru încă reușește să scrie, să se detașeze de realitate. Altan nu își pierde vocea, ci mai degrabă se intensifică, accentuându-i resemnarea și simțul libertății:
„Scriu aceste rânduri într‑o celulă de închisoare.
Doar că nu mă aflu în închisoare.
Sunt un scriitor. Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu.
Mă puteți întemnița, însă nu mă puteți ține în închisoare.
Pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, dețin puteri magice. Pot trece cu ușurință prin pereți.„
