Rubrică săptămânală de recomandări de lectură în revista culturală Observator Cultural

28-07-2022 Observator Cultural Nr. 1119: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-va-recomanda-8/

Livia Hektor ———————————->

Ana Gallo, Animale de companie și stăpînii lor faimoși, cu ilustrații de Katherine Quinn, traducere de Maria-Magdalena Trandafir, Editura Paralela 45, 2022, 44 p.

Dacă vreți să le citiți copiilor voștri (și nu numai) despre faptul că pisicul cu care împărțea Klimt studioul a fost numit, nu foarte creativ aș adăuga, Katze sau că pictorul folosea drept fixator pentru schițele sale pipi de pisică, ei bine, toate aceste lucruri pe cît de interesante, pe atît de haioase le puteți afla din cartea tradusă de Maria-Magdalena Trandafir la Editura Paralela 45, Animale de companie și stăpînii lor faimoși, scrisă de Ana Gallo și ilustrată de Katherine Quinn.

În cartea Prietenul de Sigrid Nunez, s-a scris mai mult despre animalele de companie ale unor mari scriitori, în mod special despre cîini, însă pentru copii nu știu să se fi pus laolaltă astfel de informații curioase pînă acum. Totuși, această cărticică de aproape 50 de pagini reunește cîteva dintre ele, cum ar fi cea despre Grip (corbul lui Dickens), caimanii lui Dorothy Parker, Babou (ocelotul pe care Dali i l-a dăruit secretarului său), Granizo (cerbul Fridei Kahlo), Bibo și alte animale ale lui Einstein. Dacă la artiști aceste animale mai apar în picturi, schițe sau alte opere vizuale, la scriitori este și mai interesant. De exemplu, Flush, opera mai puțin profundă, dar care a avut un succes care a surprins-o și pe Virginia (Adeline Stephen) Woolf, o are la bază pe cățelușa Pinka, cockerul spaniel cu pedigri, care a dus alături de scriitoare o viață de maidanez.

Iar dacă în ultimii ani, m-am mai îndepărtat de ideologia psihanalistului Freud, cînd scrie, referindu-se în mod special la asistenta lui, Yofi, un chow chow roșcat, „Cîinii sînt asemenea persoanelor, doar că mai buni”, parcă, parcă mă întorc la sentimente mai bune legate de convingerile lui.

Dacă nu știți încă despre graurul de suflet al lui Mozart sau despre „pisicile Hemingway” – pisicile cu șase degete –, dacă nu ați aflat despre Puce, pisica neagră a artistului culorilor, cum a fost supranumit Matisse, sau despre Karl Lagerfeld, celebrul designer care a lăsat moștenire o sumă mare de bani celui care avea să-i îngrijească pisica după moartea lui din 2019, dacă v-au făcut curioși aceste detalii care fac viețile mai frumoase, pe toate le puteți descoperi în această cărticică.

Poate că nu este cea mai complexă antologie, dar este cu siguranță un punct de plecare foarte haios. Excentrici sau nu neapărat, afectuoși de felul lor sau nu prea, cartea îi scoate în evidență pe cîțiva dintre oamenii care au avut o legătură strînsă cu animalele lor de companie, considerîndu-le parte din familie.

Oana Doboși ———————————->

Alexandre Diego Gary, S. ou L’espérance de vie, Editura Gallimard Folio, 2010, 192 p.

La 30 de ani de la moartea părinților lui, Jean Seberg și Romain Gary, Alexandre Diego Gary a scris acest roman autobiografic, debutul său, ca o încercare de a se elibera din închisoarea populată de toate fantomele copilăriei și ale tinereții sale. Construită în jurul celor trei S., suicide, silence, solitude, cartea urmărește parcursul unui tînăr care poartă pe umeri povara celebrității celor doi părinți, o actriță celebră și un mare scriitor, două umbre apăsătoare, care fac ca simpla supraviețuire a fiului lor să fie cea mai mare realizare a vieții lui.

După divorțul părinților, copilul Gary este crescut mai mult de o guvernantă, Eugenia, care moare din cauza unui cancer fulgerător cînd acesta are 14 ani. Doi ani mai tîrziu, Jean Seberg se sinucide, după repetate căderi psihice și tentative de suicid, care au făcut ca viața ei să fie cronica unei morți anunțate pentru cei apropiați. După moartea mamei, Alexandre Diego Gary se mută cu tatăl lui, un tată prezent și absent în același timp, cufundat în cea mai mare parte a timpului în cărțile sale și într-o melancolie nedefinită. Sinuciderea lui Romain Gary, în 2 decembrie 1980, e un șoc cu atît mai mare pentru fiul adolescent, întrucît nimic nu o prevestea. Rămas singur în apartamentul din Faubourg Saint Germain, cu toate obiectele, fotografiile, tablourile și mai ales cu moștenirea operei tatălui său, Alexandre Diego Gary povestește lungul drum al căutării propriei identități printr-un șir de relații eșuate, între Paris și Barcelona.

Am citit cartea asta mai mult din curiozitate detectivistică, nu doar pentru timpurile în care am devorat romanele lui Romain Gary/Emile Ajar, dar și pentru că am vrut să văd cum se poate supraviețui poveștii reale a sinuciderii celebrei actrițe și a marelui scriitor, doi oameni care s-au îngrijit, mai mult sau mai puțin conștient, să aibă toată eternitatea înainte.

Raluca Selejan ———————————->

José Luís Peixoto, Morreste-me/Mi-ai murit, ediție bilingvă cu cinci gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu, traducere din limba portugheză de Dinu Flămând și Cristina Dăscălescu Dordea, Editura Charmides, 2022, 102 p.

Ori de cîte ori am ocazia să vorbesc despre cărțile lui José Luís Peixoto, îmi place să încep prin a povesti cît de mult înseamnă fiecare dintre ele pentru mine și, în funcție de cea pe care o recomand, despre limbajul, stilul, construcția, poezia din ele și motivul pentru care persoana din fața mea o să pună cartea pe lista personală de lecturi. Apoi continui prin a povesti cum l-am descoperit eu ca autor – eram o adolescentă care asculta Moonspell. Așa am citit despre The Antidote și despre cartea care însoțește albumul lor, inspirată de piesele de pe acesta și scrisă de José Luís Peixoto. Fiind în anii 2000, cînd era mai greu să faci rost de ea, m-am mulțumit cu un concert pe care trupa l-a avut la Timișoara în 2005. Apoi José Luís Peixoto a fost tradus în limba română la Polirom și l-am citit și l-am pus pe o listă foarte personală de autori la care revin, pe care îi admir enorm și despre care vorbesc, cîteodată, compulsiv.

Acum, ca să revin la Morreste-me, acest poem în proză al lui José Luís Peixoto, pot să vă spun că această ediție de la Charmides, apărută chiar la Festivalul „Poezia e la Bistrița”, este una foarte specială, cu o traducere de Dinu Flămând și Cristina Dăscălescu Dordea și cu 5 gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu, și a fost lansată acolo chiar în prezența autorului. Scrisă între 1996-1997, despre moartea tatălui său, este prima carte a autorului, sursa și punctul zero al tuturor scrierilor sale de pînă acum. Povestea lui Morreste-me este că, atunci cînd a scris-o, a ținut-o pentru el, la sertar, pentru ca mai apoi să o publice în regim propriu și să o ofere familiei și prietenilor. Odată cu succesul romanului Nici o privire, care i-a adus recunoașterea națională și internațională, Morreste-me a fost publicat de editură, a intrat în topul celor 10 cărți ale primului deceniu din secolul al XXI-lea, clasament realizat de cea mai prestigioasă revistă portugheză, și a devenit o carte publicată în foarte multe limbi, dintre cele mai rare.

Morreste-me este firul invizibil care leagă toate cărțile lui José Luís Peixoto, este o contopire între poezie și proză și între doliu și dor, care sînt, pînă la urmă, sentimente și emoții universale. Dacă ceea ce ne desparte cultural în fața morții sînt riturile de trecere, emoțiile sînt la fel de puternice în toate limbile și culturile. Textul ne pune în față reflecții despre doliu, despre relația tată-fiu, despre fiul care rămîne, despre relațiile de familie în fața morții și despre continuitate. Morreste-me este un rollercoaster emoțional, care ne provoacă cu întrebări despre propria relație cu moartea, propria relație cu pierderea părinților, propria relație cu familia și cu doliul. Aceste întrebări și reflecții, aceste căutări ale relației tată-fiu și ale relațiilor de familie se regăsesc în toate cărțile lui José Luís Peixoto, iar atunci cînd citești Morreste-me, îl recunoști și îți devine și mai familiar.