Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural

15-06-2022 Nr. 1113 Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-va-recomanda-4/

Livia Hektor ———————————->

Viscolul copiilor, de Melanie Benjamin, traducere de Irina Bojin. Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, 2022, 336 p.

Cartea pornește de la evenimente reale, și anume legea promulgată de Lincoln în 1862 privitor la proprietățile rurale, prin care se încuraja repopularea teritoriilor din Nebraska, Minnesota și Dakota, astfel încît oricine își permitea să plătească o sumă modică primea o suprafață mare de teren, cu obligația de a-și face o casă și de a locui acolo timp de cinci ani fără întrerupere. Re­curgînd însă și la minciuna că aceste teritorii sînt raiul pe pămînt, că sînt cultivabile și că viața imigranților (mai ales a europenilor scandinavi) avea să se îmbunătățească semnificativ pe acest pămînt unde curge lapte și miere. Pornind de la aceste evenimente și adăugînd viscolul din 12 ianuarie 1888, viscol care i-a luat pe toți pe nepregătite și a dus la moartea multor oameni, în special copii, Melanie Ben­ja­min (pseudonim pentru Melanie Hauser) publică această carte în anul 2021.

Mare parte este ficțiune, desigur, dar, la un nivel amănunțit, autoarea se inspiră din presa din acea vreme și din memoriile supraviețuitorilor. Cine poate spune că nu au existat oameni care au devenit eroi și oameni care au luat decizii proaste în scurtele momente de decizie? În definitiv, granița dintre a fi bun și a fi rău este extrem de fină. O carte despre curaj, asumare, iresponsabilitate, consecințe, puțin noroc, diferențele dintre statutul bărbatului și cel al femeii în acele vremuri.

Mi-a plăcut descrierea iernii aprige, capacitatea de a te trage din această vară frumoasă între paginile poveștii, ceea ce m-a făcut pe alocuri să mă gîndesc și la Copila de zăpadă a lui Eowyn Ivey.

Aparent, în prim-plan se află antiteza în care sînt puse cele două surori, Raina și Gerda, amîndouă învățătoare, amîndouă îndrăgostite, fete de preot, amîndouă nevoite să ia decizii la începutul viscolului, decizii care le vor influența permanent viața, dar și statutul familiei. Spun aparent deoarece povestea conturează mult mai multe planuri, printre acestea și cel care mă pasionează pe mine, nevoia omului de a domestici natura.

Oana Doboși ———————————->

Invențiile ocazionale de Elena Ferrante, cu ilustrații de Andrea Ucini, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone. Editura Pandora M, Anansi. Ego, 2022, 216 p.

„În ficțiune simțeam că sîntem, eu și adevărurile mele, un pic mai în siguranță.“ Mi-e greu să pun în cuvintele mele fascinația proprie pentru cărțile Elenei Ferrante, le-am citit pe toate fără să clipesc, iar adeseori visez că atunci cînd voi fi la pensie o să le recitesc pe fiecare dintre ele, pe îndelete, una după alta, și după ce le voi fi terminat pe toate – presupunînd că, atunci cînd voi fi eu la pensie, voi avea în față întreaga operă, încheiată, a Elenei Ferrante –, o să descopăr ceva ce nu am descoperit în urma lecturilor anterioare. Așa cred eu, că fiecare carte a Elenei Ferrante e o piesă dintr-un ceva care se conturează în tăcere, încet, sigur și pentru totdeauna.

În Invențiile ocazionale sînt strînse toate articolele scrise săptămînal, vreme de un an, pentru ziarul The Guardian, pe cîte o temă dată. E un exercițiu de a scrie nu neapărat în alt stil, dar în alt context, cu siguranță, e un exercițiu de imaginație programată și provocată în același timp. Temele articolelor-fic­țiuni sînt cît se poate de diverse și de actuale, vorbesc despre maternitate, fiice, mame, relații de prietenie, de iubire, despre psihoterapie, dependențe, insomnii, despre politică, schimbări sociale, știri, climă și vegetație și, nu în ultimul rînd, despre scris, literatura scrisă de femei, limba italiană, semne de punctuație, cinema, artă.

Volumul de față se apropie prin con­strucție de un alt volum al Elenei Ferrante, Frantumaglia. Viața și scrisul meu, cititorii pot afla detalii și despre viața autoarei, reală sau imaginată. Prin diversitatea tematică, cartea m-a dus cu gîndul la Tetralogia Napolitană, e un univers în sine. Toată lumea a auzit de Elena Ferrante, dar nimeni nu știe cine e, ceea ce reprezintă, după mine, un caz ideal care ne arată că sînt cărți ce pot avea o viață doar a lor, independent de numele autorului de pe copertă. Așadar, dacă o căutați pe Ferrante, găsiți o parte din ea și în cartea aceasta, în locul cel mai sigur, ficțiunea.

Raluca Selejan ———————————->

Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari. Editura Pandora M, Anansi. Contemporan, 2022, 216 p. Roman finalist al International Booker Prize 2020 și National Book Award 2020

Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor este o carte cum n-am citit de mult, o carte pe care, odată citită, o vei purta cu tine toată viața, oricîte altele vei citi și oricîți ani ar trece, pentru că întîmplările, personajele și atmosfera din ea rămîn cu tine.

Romanul începe cu o crimă: un grup de copii din satul ficțional La Matosa – aflat pe coasta Golfului Mexic – găsește cadavrul în descompunere al Vrăjitoarei. Urmează încă șapte capitole, care te iau pe sus ca un uragan. Narator după narator, afli motivele care au dus la uciderea Vrăjitoarei, dar mai ales ți se dezvăluie locuitorii satului, care îți vorbesc în paginile cărții ca și cum ar fi pentru prima dată cînd le ascultă cineva nenorocirile, nefericirile, frustrările, motivațiile și povestea vieții. Ceea ce e fantastic la această carte este felul în care Fernanda Melchor reușește să descrie toate fețele întunecimii, ca și cum a stat atît de mult în lumea acestor marginali, încît a reușit să deslușească nuanțele întunericului.

Sîntem în Mexic, unde pînă și poliția e coruptă, unde pe nimeni nu interesează cadavrul unei femei, în țara în care cadavrele răsar peste tot, unde misoginismul, homofobia, corupția, violul, ura de sine, drogurile, traficul de persoane, sărăcia și prejudecățile sînt la ele acasă – tot ceea ce contează, inclusiv pentru poliție, este să fie găsită așa-zisa avere a Vrăjitoarei. Cred că romanul depă­șește spațiul literar din care provine, în paginile sale se vorbește despre cum o crimă aduce la suprafață nu doar o rană, ci chiar mai multe, ale întregii comunități și ale fiecăruia dintre membrii acesteia, se aduc în discuție probleme legae de rolurile de gen, do­rin­ța sexuală, politică și corupție, mame abuzive, sarcini nedorite și prostituție. Ceea ce e minunat este felul în care intimitatea și gingășia însoțesc aceste pagini pline de durere.

Din rolul meu de librar, pot să vă spun că citesc cărți foarte bune, pe care nu le voi uita niciodată, iar Sezonul uraganelor de Fernanda Melchor face parte din această categorie a cărților care vor rezista în timp.