Rubrică săptămânală în revista de cultură Observator Cultural
23-06-2022 Nr. 1114 Observator Cultural: https://www.observatorcultural.ro/articol/bufnitele-va-recomanda-5/
Snejana Ung ———————————————-> 
Insula lui Arturo de Elsa Morante, traducere și note de Gabriela Lungu. Editura Pandora M, Anansi World Fiction, 2022, p. 472
Nu cred că e o exagerare să afirm că apariția traducerii în limba română a romanului scris de Elsa Morante, Insula lui Arturo, ar trebui văzută ca un eveniment literar. Și aici am în vedere două aspecte. Primul e nevoia traducerii unui roman deja clasic, un roman al cărui loc nu e doar în canonul literaturii italiene, ci și în cel al literaturii mondiale. Al doilea e nevoia unei bune traduceri, iar Gabriela Lungu răspunde cît se poate de bine acestei provocări.
Romanul urmărește povestea unui băiat de pe insula Procida, situată în Golful Napoli. Lumea acestuia se reduce la limitele insulei, iar timpul se împarte pentru el în două: așteptarea tatălui, plecat mereu în călătorii, și urmarea acestuia peste tot pe insulă, atunci cînd se reîntoarce. Căci un lucru e cert: Arturo își venerează tatăl. Situația începe să se schimbe în momentul în care tatăl său revine cu o mamă vitregă, Nunziata. Dacă inițial fiul trăiește prin universul tatălui, emoțiile sale se schimbă treptat. Ura băiatului față de Nunziata, care derivă dintr-o ură generală față de femei, e înlocuită de o dragoste-surogat pe care Arturo nu a putut s-o împărtășească mamei sale biologice, moarte la naștere, și pe care o proiectează acum asupra Nunziatei, doar ca mai tîrziu să descopere că, de fapt, căuta la N. „nu prietenia, nu sentimentul matern, ci iubirea, exact ceea ce fac împreună bărbații și femeile cînd sînt îndrăgostiți“.
Insula lui Arturo e un roman complex, un roman în care e loc și pentru descrierile luxuriante ale insulei, și pentru literatură – căci, în absența tatălui, marea și cărțile alină singurătatea băiatului –, și pentru temele serioase, precum misoginia, homosexualitatea etc. Și, nu în ultimul rînd, e un roman în care povestea se întîmplă în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial. Pregătit să părăsească Procida, așa cum aflăm spre sfîrșitul cărții, Arturo lasă în urmă nu doar insula, ci și lumea sa ori, mai bine-spus, lumea, așa cum a cunoscut-o pînă atunci.
Oana Doboși———————————————->
A șaptea funcție a limbajului de Laurent Binet, traducere din limba franceză de Alexandru Matei. Editura Vellant, 2021, 432 p.
Paris, 25 februarie 1980. Jack Lang organizează un prînz între Roland Barthes și Francois Mitterand, viitor candidat la alegerile prezidențiale din 1981. Imediat după această întîlnire, Roland Barthes este călcat de o camionetă în drum spre College de France, accident care îi va aduce moartea, o lună mai tîrziu. Aceasta este întîmplarea reală de la care pleacă excepționalul roman de suspans intelectual și politic, în care Laurent Binet se joacă la modul cel mai inteligent cu limitele dintre realitate și ficțiune.
Dar dacă moartea lui Barthes nu e un accident? La această întrebare vor încerca să răspundă comisarul Bayard, împreună cu Simon Herzog, asistent universitar de semiologie, conducînd o anchetă cu nenumărați suspecți, care îi plimbă pe un traseu mai mult sau mai puțin întîmplător: Paris-Bologna-Ithaca-Veneția-Napoli. O ipoteză pertinentă în contextul ficțional în care Barthes avea asupra lui un document inedit, care i s-a furat, și anume un manuscris al lui Roman Jakobson, care dezvăluie și definește a șaptea funcție a limbajului, așa-zisa funcție magică sau performativă, care, odată însușită, te poate face să convingi pe oricine de orice doar prin simpla enunțare a discursului. Cei doi anchetatori ajung în mijlocul bătăliei politice dintre Valéry Giscard d’Estaing și François Mitterrand, dar mai ales în mijlocul dezbaterilor intelectuale franceze de la începutul anilor ‘80, în care personajele, adunate într-o spectaculoasă galerie de caricaturi, sînt nimeni altele decît Foucault, Derrida, Hélène Cixous, Deleuze, Lacan, Sollers, Kristeva, Althusser, Searle și Umberto Eco, majoritatea dintre ei avînd legătură cu o societate secretă de lupte oratorice, Clubul Logos.
Scris cu multă ironie, A șaptea funcție a limbajului e, în același timp, un roman polițist și un curs de introducere în lingvistică inedit, așa cum studenții de la Litere nu prea au șansa să aibă parte. Iar dacă funcția asta magică a limbajului chiar ar exista, eu aș zice că e aici: „E ceva cu ziua aia. 25 februarie 1980 n-a spus încă totul. Virtutea romanului: niciodată nu e prea tîrziu“.
Raluca Selejan ———————————————->
Povestea Ástei de Jón Kalman Stefánsson, traducere din limba franceză şi note de Magda Răduţă. Editura Polirom, Biblioteca Polirom, 2022, 456 p.
Nici nu am știut cît mi-a lipsit Jón Kalman Stefánsson, pînă nu am început să citesc Povestea Ástei apărută recent la Editura Polirom. Nu îmi pot da seama cum e să îl citești în original, dacă traducerea făcută de Magda Răduță din limba franceză sună atît de bine în limba română. Dacă nu sînteți încă familiarizați cu cărțile sale, cu limbajul și cu poezia stilului său, vă recomand să luați o doză de Stefánsson – fie că începeți cu Trilogia Fiordurilor, cea care l-a făcut faimos în toată lumea, fie cu acest roman.
„Presupunînd că a fost vreodată, de-acum nu mai e posibil să povestești viața unui om în linie dreaptă, din leagăn pînă în mormînt, cum se spune. Nimeni nu trăiește așa. Din clipa în care s-a întipărit în conștiință prima amintire, nu mai simțim și nu mai trăim în linie dreaptă, trăim la fel de mult în ce s-a întîmplat cît trăim și în ce se întîmplă acum“ – așa ne este spusă și Povestea Ástei de către Sigvaldi, tatăl ei, care a căzut de pe o scară și se află tot mai aproape de moarte, pagină după pagină. Povestea Ástei începe în anii 1950, în Reykjavik, cînd Sigvaldi și Helga hotărăsc să-și numească copilul după personajul din Oameni independenți de Halldór Laxness, un nume derivat de la cuvîntul islandez care înseamnă iubire, Ást. Ne aflăm în fața unui puzzle compus din fragmente, amintiri, scrisori, gînduri – cine este destinatarul scrisorilor Ástei, care e legătura autorului cu ea, ce se întîmplă cu personajele, de ce fac ceea ce fac? Este un roman despre iubire, despre Islanda, despre dorința de a cunoaște lumea, despre copiii crescuți de părinți și despre cei crescuți de străini, despre viață și moarte, toate reunindu-se, de fapt, în Povestea Ástei – una despre viață, iubire și literatură.
Odată ce îl citiți pe Jón Kalman Stefánsson, nimic nu va mai fi la fel. Eu mi-am dorit să ajung în Islanda lui – unde am și ajuns, apoi mi-am dorit să îl aducem la librărie – ceea ce am și reușit, apoi mi-am dorit să îl pot recomanda și cu alte cărți în limba română – ceea ce mi se întîmplă chiar acum. Așa că citiți-l pe Jón Kalman Stefánsson, apoi aveți grijă ce vă doriți – sper la și mai multe dintre cărțile sale traduse în limba română.