“Crezi că vrei să ți se îndeplinească dorințele. Dar nu e așa. Nu vrei ca dorințele să devină realitate. Asta va distruge ordinea lucrurilor.” Bine ai venit în America! de Linda Boström Knausgård este un puternic monolog interior al unei fetițe care se decide să se retragă din lume prin tăcere. Decide că puterea cuvintelor ei este prea mare, că Dumnezeu o ascultă și îi îndeplinește dorințele, așa că se teme să mai scoată vreun cuvânt. Deși adulții o supectează de depresie și o sfătuiesc pe mama acesteia să o ducă la un specialist, nu acesta este motivul primar al absenței cuvintelor. Ci tocmai puterea lor, pericolul pe care acestea îl pot aduce cu sine odată ce ies pe gură, pot provoca lucrurile. “Tăcerea rămâne mereu o posibilitate. O scenă neagră pe care să te urci.”
Mai mult o carte a sentimentelor, a luminii, a amintirilor și a sinesteziei, decât a acțiunii în sine. În același timp, este prezent adesea și întunericul în care se pot odihni gândurile, acea beznă recurentă cu miros greu, atât prin descrierea multor ore nocturne, pline de liniște și singurătate, cât și o beznă interioară, o tăcere neagră care își dorește, dacă poate, să o înghită.
‘Noaptea îmi era prietenă. Tăcerea nu era stranie în mijlocul nopții. Singurătatea era pură, dezgolită. ‘
Foarte plăcut surprinsă în cele puțin peste 100 de pagini de viața în apartamentul de lângă parc, apartamentul enorm în care te poți da cu rolele sau juca piese-ntregi de teatru. Percepțiile vizuale se sprijină pe o fină analiză, astfel Ellen, fetița de fix zece ani, această vârstă magică la granița dintre copil și adolescent, fără însă a fi vreuna dintre ele, reușește să sesizeze cu ușurință detaliile semnificative și cu deosebire aspectele subtile și caracteristicile din comportamentul adulților. Este descrisă și relația sa cu familia. Cu fratele – o relație tensionată, agresivă și încă nematurizată, cu tatăl ei – dificil, în prima fază, apoi absent odată cu moartea lui, însă continuând să trăiască în amintirile, gândurile și chiar în viața imaginativă a fetiței. Iar cea mai extinsă este relația cu mama sa, o frumoasă actriță blondă, solară și vivace, o ființă a luminii, așa cum o descrie personajul nostru.
Cu o scriitură simplă, dar în același timp sensibilă și profundă, autoarea îi dă putere deplină copilei, o voce și o personalitate a ei. Fetița decide că încetează să vorbească când crede că maturizarea începe să ocupe prea mult loc în ea. Devine sigură că nu poate să crească și totodată să vorbească.
“Uneori mă întrebam cum ar suna vocea mea dacă-ntr-o zi aș începe să vorbesc. Mă întrebam dacă încă mai era înăuntrul meu, în așteptare, sau dacă dispăruse. Cum ar suna? Asta-i întrebarea pe care mi-o puneam.’
