Jose Luis Peixoto: I’m sure it affects my work, because it affects my life and it affects my view of the world, and, in one way or another, everything that affects my life and my view ends up affecting my writing. Social media is an area  I feel we are still exploring. There are still many things that we don’t know, and there are still many things that we cannot completely foresee in the future. But I felt very attracted to this area because I think that a writer has to be where the words are. (laughs) And there are a lot of words being exchanged and being used in social media. Of course, social media has a lot of differences from literature, and probably the biggest difference between literature and social media has to do with “the expiration date” of the words, do you understand? Because, for example, if you write a poem and you publish it in a book, it’s very normal that it will make sense in two, five, ten years. People will talk about it with you… in fifteen years, they will be like “Oh, you are the one who wrote that poem!” Just yesterday, during the conversation, where I read this poem that I wrote more than twenty years ago, for the people in the audience, it was as if it was written the other day. In social media, things happen very fast, and in a certain way, I feel that we have this idea, that things that go online, they stay there forever, but it’s exactly the opposite: they go there and they die there because there is a subject that everybody talks about but after a few days, nobody cares about it anymore and after a few weeks people have forgotten about it, and after a few months it’s very difficult to even find any reference about it because there is a pile of new information over it. So I think it’s interesting, but I’m still exploring.

L.D: You have travelled a lot and you said that your journeys inspired you. What is your dream destination? Do you have one?

J.L.P: Yes. Well, there’s one thing that has to be said, which is that the world is extremely big. You could spend your whole life traveling and there will still be places to go to, and even after a while, places that you have already been to, you need to update them because they are completely different. So, for people who enjoy traveling, I advise them not to postpone, just seize the opportunity that they have. Personally, there are a few areas of the world that I have always imagined that I would like to visit, but I never had the chance to. One of them is the area around Australia, New Zealand, the South Pacific, islands like Small Polinesia, or similar. I would love to go there.

L.D: You said that there are certain authors you wouldn’t want to meet because they might not be nice people, but is there someone with whom you’d especially want to talk to?

J.L.P: I think that we have to understand that books are constructions made by people and they do not represent the person in all its dimensions. So it can very easily happen, that one gets disappointed when meeting someone, a writer, for example, one he naturally fantasized about. Because human beings are human beings, and it can happen that one meets them in a day when they are not feeling well for some reason or that they are feeling upset for a reason… Personally, there are a lot of writers I would like to meet. I’m also the kind of person that loves to have signed books, for example. And I treasure a lot of stories of authors that I really like and that I had the chance to meet. Yesterday we were talking about Umberto Eco, whom I’ve met or Nadine Gordimer or Saramago and other great, incredible authors that I’ve had the chance to meet, but, and I would not say that there is a writer I would not like to meet, I would like to meet people that want to meet me, you know? (laughs)

L.D: Makes sense. Some biblical figures appear in more than one of your books and you have stated that you were inspired by the Bible. Would you consider yourself religious?

J.L.P: Well, that’s a very complex question. Personally, I don’t like to sum it up to yes or no. I feel, that in a certain way, it’s very important that we, in our lives, find something that is bigger than us. And to have something in our life that is bigger than us is not exactly a religious belief, it can be about Mother Nature, for example, that’s not exactly religious. It is, at least, a transcendental belief.  And that I think it’s very important. We need something to value, we need dreams so that we can be fulfilled. That’s how I feel. This being said, I haven’t really answered your question because I wouldn’t like to say yes or no. I think there are so many different ways to believe and so many different ways not to believe. I mean, if I would tell you “yes, I believe”, I think it would be very easily simplified because there are many different ways of believing. I think it’s important to cherish some way of not being too dependent on the physical aspect because that is not all that there is.

L.D: You also write music lyrics. Do you have a favourite lyricist? What advice would you give to a young, aspiring lyricist?

J.L.P: Well I have a lot of Portuguese lyricists that I admire a lot, but they are very difficult to reach here, in Romania, because they write in Portuguese. But internationally there would be, of course, Leonard Cohen. He’s an amazing lyricist.

L.D: He actually released a new song the other day.

J.L.P: Oh, I did not know. Incredible, still releasing new music three years after he died.

L.D: In your opinion, who’s the most underrated writer ever?

J.L.P: That’s a very difficult question because the way writers are evaluated is very subjective. And the way they are praised is also very subjective. I think the best reward any writer can have is to be read. And there are a lot of writers that I feel sad that they are not well-read. Namely in Portugal for example, I feel very sad that some of them are not known outside the  Portuguese language and I’m sure there are many examples like those in Romania as well. Writers that have the potential to be read and understood, but sometimes an author has to deal with aspects that are not exactly literary, that have to do with power, for example, the power of some culture or the power of influence. Both the Portuguese and the Romanian languages are not as spoken as English or Spanish, but that doesn’t mean that there are not people doing incredible work in these languages. I have to hope the future will bring justice to those writers.

L.D: What was the first book that made you cry?

J.L.P: I remember the first book that made me cry. It was a novel written by a Portuguese writer, a novel written during the dictatorship. I don’t know the English translation. Originally, it’s called “Engrenage”. It’s something like a mechanism. And this is a book that speaks about the harsh social differences that existed during dictatorship between the poor and the rich. I haven’t cried much since then, so it had a very big impact on me.

L.D:  What one thing would you give up to become a better writer?

J.L.P: I give up on many things to be a better writer. Sometimes, I feel like I even give up on my health, because sometimes I exaggerate a bit with not sleeping and so on. I would give up a lot of things to be a better writer, but there is one thing I would never give up: that’s easy: my family. I would even give up on what I have already written to keep my family.

L.D: And one final question, if you’ll agree: I know that people ask you about Jose Saramago a lot and I wanted to know what wouldn’t you like people to ask you about or what you’d prefer people to stop asking about him?

J.L.P: The worst is when people ask me if I am continuing the work, the legacy of Saramago. I mean, I couldn’t do it even if I wanted to.

 But besides that, I am always happy to talk about Saramago, because he was a very important person in my life and he was an author who gave me an example that I will, for sure, take throughout my whole life. And also, I’m sure, that if I didn’t come across Saramago, I would most probably not be here right now.

L.D: Thank you very much for your time.

The post EN: Interview with José Luís Peixoto by Luca Dragu appeared first on LaDouaBufnite.

Luca Dragu:  Sunteţi foarte activ pe social media. În ce măsură afectează acest lucru munca dumneavoastră?

Jose Luis Peixoto: Sunt convins că are un efect asupra muncii mele, deoarece are un efect asupra vieţii mele şi asupra punctului meu de vedere, şi, pe o cale sau alta, tot ceea ce îmi afectează perspectiva, îmi afectează munca, scrisul. Reţelele de socializare sunt un mediu pe care mi se pare că încă îl descoperim. Sunt multe lucruri pe care încă nu le ştim/stăpânim şi pe care nu le putem prezice. Dar am fost puternic atras de această zonă, deoarece sunt de părere că un scriitor ar trebui să fie acolo unde sunt cuvinte. Iar pe social media sunt multe cuvinte. Bineînţeles că există multe diferenţe între mediul online şi literatură, cea mai mare fiind „termenul de expirare/valabilitate” a cuvintelor, înţelegi? De exemplu, scrii un poem şi îl publici într-un volum de poezii, e normal să mai fie valabil şi peste doi, cinci, zece ani… peste cincisprezece ani vor spune oamenii „Tu ai scris poezia aceea”. Chiar ieri, în cadrul discuţiei, am citit o poezie pe care am scris-o în urmă cu peste douăzeci ani. Pentru cei din public, a fost ca şi cum aş fi scris-o zilele trecute. Pe internet, totul se întâmplă foarte rapid, şi avem această convingere, că ceea ce este postat pe social media, rămâne acolo pentru totdeauna, când, de fapt, este exact invers: ele urcă acolo şi mor acolo, dispar, pentru există un subiect, despre care toată lumea vorbeşte, iar peste câteva zile, lumii nu îi mai pasă, peste câteva săptămâni, lumea a şi uitat, iar peste câteva luni, e greu să mai găseşti ceva referitor la subiectului, datorită cantităţii care s-a adunat deja „peste” . Deci cred că e foarte interesant, dar încă suntem la început.

L.D: Aţi călătorit mult şi aţi spus că deplasările dumneavoastră vă inspiră. Aveţi un loc unde vă doriţi în mod special să ajungeţi?

J.L.P: Da. Dar înainte de toate, trebuie spus că lumea este incredibil de mare. Ţi-ai putea petrece întreaga viaţă călătorind, şi tot vor mai fi locuri de mers. Iar până şi locurile pe care le-ai văzut deja, ar trebui actualizate după un timp, ele fiind într-o permanentă schimbare. Deci pentru amatorii de călătorii, sfatul meu este să profite de oportunitate, să nu amâne.

Cât despre mine, există câteva locuri pe care mi-am dorit întotdeauna să le descopăr, dar nu am avut niciodată ocazia să o fac. De exemplu, Australia, Noua Zeelandă, zona Pacificului de Sud sau Polinezia.

L.D: Aţi afirmat ulterior că ar fi anumiţi autori pe care nu aţi dori să îi întâlniţi, sub pretextul că nu ar fi persoane agreabile. Există, insă, cineva pe care aţi vrea să cunoaşteţi?

J.L.P: Cred că trebuie să înţelegem că opera unui scriitor nu îl reprezintă ca om. Deci se poate întâmpla foarte uşor a fi dezamăgit de întâlnirea cu cineva, un scriitor spre exemplu, deoarece el nu este cum ţi-ai imaginat că este. Până la urmă, suntem toţi oameni, şi putem avea zile în care suntem într-o dipoziţie proastă dintr-un motiv anume.

Există, desigur, un număr de scriitori pe care mi-ar plăcea să îi cunosc. De-asemenea, sunt genul de persoană care iubeşte să aibă cărţi cu autograf, de exemplu, şi preţuiesc foarte mult poveştile autorilor pe care îi admir şi pe care i-am întâlnit. Ieri am vorbit despre Umberto Eco, pe care l-am cunoscut, sau Nadine Gordimer, Saramago, şi mai sunt şi alţii, dar, şi nu spun exact că nu vreau să îi cunosc, dar în general, aş vrea să întâlnesc oameni, care vor şi ei să mă întâlnească pe mine.

L.D: Are sens. Câteva personaje biblice apar în mai multe dintre romanele dumneavoastră, şi aţi declarat că Biblia vă este o sursă de inspiraţie. Aţi spune că sunteţi credincios?

J.L.P: O întrebare foarte complexă… personal, nu îmi place să o rezum la da sau nu. Simt că, într-un anume fel , e foarte important să găsim ceva mai mare decât noi. Şi a avea ceva mai mare decât noi înşine în viaţa noastră, nu e neapărat un crez religios, poate fi vorba despre mama natură, de pildă, e mai degrabă un crez transcendental. Avem nevoie de ceva de preţuit, avem nevoie de vise, pentru a fi împliniţi.

Acestea fiind spuse, nu ţi-am răspuns la întrebare, pentru că nu vreau să spun da sau nu. Cred că sunt atâtea feluri de a crede, şi, în acelaşi timp, atâtea feluri de a nu crede. Dacă ţi-aş spune „Da, cred”,  ar putea fi automat simplificat. În plus, e important să găsim o cale de a nu fi prea dependenţi de aspectul fizic, pentru că nu este totul.

L.D: Scrieţi şi versuri de muzică. Aveţi un textier preferat? Ce sfat aţi putea da unui tânăr compozitor?

J.L.P: Sunt câţiva textieri portughezi pe care îi admir foarte mult, dar e foarte greu de ajuns la ei, aici, în România, pentru că scriu în portugheză. Pe plan internaţional, ar fi, fără doar şi poate, Leonard Cohen, un compozitor extraordinar.

L.D: A scos o piesă nouă chiar ieri.

J.L.P: Pe bune? Nu ştiam. Incredibil, încă lansând piese noi, trei ani după ce a murit.

L.D: În opinia dumneavoastră, care este cel mai subestimat scriitor din toate timpurile?

J.L.P: Este o întrebare dificilă, deoarece scriitorii sunt evaluaţi foarte subiectiv. Şi modul în care sunt premiaţi şi lăudaţi este, de-asemenea, foarte subiectiv. Cred că cea mai mare recompensă pe care o poate primi un scriitor este să fie citit. Sunt mulţi scriitori de care îmi pare rău că nu sunt citiţi cum trebuie. La mine în ţară sunt mulţi de care îmi pare rău că nu sunt cunoscuţi în afara ţării, şi cred că sunt cazuri de genul şi în România. Scriitori care au potenţial de a fi citiţi şi înţeleşi, dar uneori, un autor se confruntă cu aspecte ce nu sunt neapărat literare, de exemplu, puterea unei culturi sau puterea influenţei. Nici limba portugheză, nici cea română nu sunt la fel de vorbite precum engleza sau spaniola, asta nu înseamnă, însă, că aceşti autori nu ar face o treabă incredibilă în aceste limbi. Sper ca, în viitor, să li se facă dreptate.

L.D: Care a fost prima carte care v-a făcut să plângeţi?

J.L.P: Încă mai ţin minte prima carte care m-a făcut să plâng. A  fost un roman scris de un scriitor portughez, un roman scris în perioada dictaturii. Nu cunosc traducerea, în portugheză se numeşte „Engrenage”, ceea ce înseamnă un fel de mecanism. Este o carte care vorbeşte despre diferenţele drastice ce au existat în timpul dictaturii între bogaţi şi săraci. Nu am mai plâns foarte des de atunci, deci a avut un impact mare asupra mea.

L.D: Care ar fi un lucru la care aţi renunţa pentru a fi un scriitor mai bun?

J.L.P: Renunţ la multe lucruri pentru a fi un scriitor mai bun. Uneori, chiar şi la sănătatea mea, deoarece pot exagera puţin cu nesomnul, şi aşa mai departe. Aş renunţa la aproape orice pentru a fi mai bun, un singur lucru, însă, nu l-aş da niciodată pentru nimic în lume, ci anume familia mea. Mai mult, pentru ea, aş renunţa chiar şi la ce am scris până acum.

L.D: O ultimă întrebare, dacă sunteţi de acord. Îmi imaginez că lumea vă întreabă mult despre Jose Saramago. Eu aş vrea să vă întreb ce v-ar plăcea să nu (mai) fiţi întrebat despre el?

J.L.P: Cel mai rău este când sunt întrebat dacă eu continui opera lui Saramago, dacă îi duc mai departe moştenirea. Adică, nu aş putea nici dacă aş vrea.

Dar înafară de asta, sunt totdeauna bucuros să vorbesc despre el, a fost o persoană foarte importantă în viaţa mea, şi m-a învăţat multe lucruri, mi-a dat un exemplu pe care nu mă îndoiesc că îl voi urma toată viaţa.

Şi, de altfel, sunt sigur că dacă nu l-aş fi întâlnit pe Saramago, nu aş fi unde sunt acum.

The post Luca Dragu în dialog cu José Luís Peixoto appeared first on LaDouaBufnite.

Juan Gabriel Vasquez: The experience of living in my country was very important to me. I left in 1996, when I was 23 and the reason I thought I was leaving was that I was going to become a writer. And there is this condition between Latin American writers, in which writers leave their country in order to become writers. This seems to be a better way to write about their country. Garcia Marquez, the best Colombian novelist wrote 100 years of solitude in Mexico.  So, we have this idea, that we have to leave in order to become writers. In my case, I think the three years I’ve spent in France, the thirteen years I’ve spent in Spain shaped my understanding of my work and they gave me a certain removal, that was necessary to exploit in fiction. And also, they allowed me to develop a certain relationship with my work. A relationship of discipline, of worth, of solitude, which is necessary for writing novels.  So, I cannot think of my work separated from the fact that I love my country. I think it was absolutely necessary that I leave my country in order to write the books that I have written.

L.D: I know that you have moved back to Bogota a couple of years ago. How did you find your hometown two decades after you left it? Why have you decided to move back now?

J.G.V: Well, I decided to move back to Columbia for family reasons, personal reasons, that had to do more with my wife’s life and my own, my wife’s family. But I thought it was a great moment to go back, because I have young daughters and I wanted them to experience childhood in Columbia in the same way I had experienced childhood in Columbia. What I didn’t foresee was the fact that just after arriving in Columbia, in 2012, something very important for the history of the country would happen and it was the beginning of the peace negotiation between the Columbian government and the Marxist Guerilla, to end a war that has been going on in Columbia since 1964. So, I went back to Columbia for personal reasons, but I have stayed out of a sense of responsibility. Not only to participate in this public conversation about the peace negotiation but to defend the peace negotiation, to defend the idea of negotiating a way out of the country. And it has been very important for me, to support the efforts that our beings carried out by a group of people to end the war in Columbia, through this negotiation.

L.D : Is it true that in every book you insert a character based on someone you know, someone from your everyday life? If yes, how do these people feel about that?

J.G.V: Yes. They always know about it. In my last novel, The Shape of Ruins, I inserted myself as a character. So the book is narrated from the point of view of a writer called Juan Gabriel Vasquez, whose biography is the same as mine and this character needs this doctor and that doctor in the novel is based on a real doctor I really met and of course, to use his life and use his personal stories and things that happened to him in my fiction, I asked permission, I was not so reckless. So, every time I use a character to build a novel, every time I use a real-life person to build a character around him, I talk to them, I interview them even, and so they know they will end up in the book. And I think most of the time, they like it.

Interview from: https://www.bookaholic.ro/interviu-cu-scriitorul-juan-gabriel-vasquez-realizat-de-luca-dragu-elev-in-clasa-a-x-a-la-filtm-vii.html

The post Interview with Juan Gabriel Vásquez by Luca Dragu appeared first on LaDouaBufnite.

Luca Dragu: Sunteţi un scriitor columbian, dar unul care a locuit in mai multe oraşe, în mai multe ţări. În ce fel a influenţat asta opera dumneavoastră?

Juan Gabriel Vasquez: Faptul că am trăit în ţara mea a fost foarte important pentru mine. Am emigrat în 1996, la vârsta de 23 de ani şi motivul pentru care am crezut că plec a fost să devin scriitor. Există o tradiţie în rândul scriitorilor latini-americani ca scriitorii să îşi părăsească  patria pentru a deveni scriitori. Gabriel Garcia Marquez, cel mai mare scriitor columbian a scris “Un veac de singurătate” în timp ce se afla în Mexic. Există această idee la noi că e nevoie să plecăm din ţările noastre pentru a deveni scriitori. În situaţia mea, cred că cei trei ani pe care i-am petrecut în Franţa, respectiv cei treisprezece pe care i-am petrecut în Spania au contribuit la înţelegerea activităţii mele, mi-au dat o detaşare aparte, una necesară exploatării în ficţiune. De-asemenea, mi-au permis să dezvolt un anumit tip de relaţie cu munca mea. O relaţie de disciplină, de valoare, de solitudine, una necesară pentru a scrie romane. Prin urmare, nu mă pot gândi la munca mea în absenţa iubirii pentru ţara mea. Cred ca fost imperios necesar să plec din ţara mea natală pentru a putea scrie cărţile pe care le-am scris.

L.D: Ştiu că v-aţi mutat cu ceva timp în urmă înapoi în Bogota. Cum v-aţi regăsit oraşul după toţi aceşti ani? De ce aţi ales să reveniţi în acel moment?

J.G.V: M-am întors înapoi în Columbia în primul rând pentru motive de familie, personale, legate de familia mea şi a soţiei mele. M-am gândit că era un moment foarte bun să ne întoarcem, deoarece vroiam ca fetele mele să copilărească în Columbia la fel cum am făcut-o eu. Ceea ce nu ştiam e că un eveniment care va schimba istoria Columbiei avea să se întâmple: începerea negocierilor de pace între guvernul Columbian şi gherila marxistă, pentru a pune capăt unui război care a avut loc în Columbia din 1964.

Deci m-am întors din motive personale, dar am rămas din responsabilitate faţă de ţara mea. Nu numai pentru pentru a participa la această discuţie publică, cât pentru a apăra negocierea păcii, pentru a susţine terminarea războiului. A fost foarte important pentru mine să susţin eforturile depuse pentru terminarea războiului, prin această negociere.

L.D: Este adevărat că în cărţile dumneavoastră inseraţi mai multe personaje inspirate din persoane pe care le cunoaşteţi din viaţa de zi cu zi? Ele ştiu acest lucru?  Dacă da, ce părere au aceşti oameni despre acest lucru?

J.G.V: Da, întotdeauna sunt conştiente de asta.  De exemplu, în ultimul meu roman, “Forma Ruinelor”, m-am inserat chiar pe mine ca personaj. Cartea este narată de către un scriitor pe nume Juan Gabriel Vasquez, a cărui biografie e la fel ca a mea, şi există un pasaj când acest personaj are nevoie de un doctor şi merge la un doctor care este inspirat de către un doctor pe care chiar l-am cunoscut, şi pentru a-I folosi detaliile sale personale şi alte lucruri din viaţa lui în ficţiunea mea, i-am cerut permisiunea, bineînţeles. Nu am fost atât de nesăbuit. Deci de fiecare dată când folosesc o persoană reală pentru a crea un personaj, vorbesc cu acea persoană, o intervievez, şi în acest fel ei ştiu că vor apărea în carte. Şi cred că de cele mai multe ori, le place.

Interviul integral aici: https://www.bookaholic.ro/interviu-cu-scriitorul-juan-gabriel-vasquez-realizat-de-luca-dragu-elev-in-clasa-a-x-a-la-filtm-vii.html

The post Interviu cu Juan Gabriel Vásquez, realizat de Luca Dragu appeared first on LaDouaBufnite.

Yes, visual arts have somehow influenced my literature, poetry, essays, and prose. I did not want on purpose to take something from paintings or involve architecture as a significant background. On the other hand, the dialogue between art and literature goes deep in the past: from the very beginning we use language to describe the visual world and we think in images when we write or read. It is a reciprocal relationship that we are not fully aware of in everyday life. However, art is not the only subject of my books.

What is your PhD thesis about?

My PhD thesis was about Art Nouveau. I did research on Art Nouveau in Slovenia. Art Nouveau (or Secession) was a European phenomenon that spread between 1895-1910 before the real modern era started to breathe. It’s that kind of style that you admire, but in a sense, it’s also kitschy because of its ornamentation and decoration. It’s the last European style that looks into the mirror of past epochs and styles, before art embraced modernism, its tendencies to simplicity, straight forms, emptiness, etc.

Did you focus on Slovenian artists?

On one hand, I tried to find out how this phenomenon was integrated into the European atmosphere, on the other, I was investigating typical Slovene subjects and motifs.

You wrote poetry, a novel, a book of essays and also critical art. Was it difficult to move from poetry to another genre?

I think it was natural to go from one to another. I started with poetry. In the beginning, I didn’t want to publish at all. I was focusing on my study and poetry was just something that happened. Then, after my first book was published, I started to prepare material for another. Meanwhile, I started to write criticism and continued for several years. At a certain point I found out that I don’t want to evaluate other writers or poets and just have enough time for myself. My short stories were quite poetical and my poetry narrative from the beginning. So, this border has never been sharp for me. When I wrote my book of essays, I felt how I have to involve more logic and at some point reduce poetical elements. I think all writing should be the expression of inner necessity and that poetry, essay, prose are just different forms to express essential things. The “real literature” is a mixture of genres. I think that systematic distinctions between fiction, non-fiction, visual poetry, social critical poetry, etc. is also the result of academic simplification and book marketing strategies of the 20th century.

Our lives are not just a pure criminal or love story, a socially critical novel or psychological drama –they have elements of love, joy, fear, struggle to survive, which we can not isolate from each other. The question nowadays is how to entirely absorb pieces of broken reality. The best novels I’ve read were mixtures of different genres. Once you start from yourself, you don’t think about such distinctions. Maybe you think that this is gonna sound like a detective story, but you just move from one page to another without really having in mind that you have to follow some sort of rules.

Interview published here: https://www.bookaholic.ro/robert-simonisek-i-think-all-writing-should-be-the-expression-of-inner-necessity-and-that-poetry-essay-prose-are-just-different-forms-to-express-essential-things.html

The post Interview with Robert Simonišek, by Snejana Ung appeared first on LaDouaBufnite.

Robert Simonišek: Da, într-o anumită măsură artele vizuale mi-au influențat literatura, poezia, eseurile, dar și proza. Nu am intenționat să iau ceva din picturi sau să fac din arhitectură un background semnificativ. Pe de altă parte, aș zice că acest dialog între literatură și artă merge mult mai departe în trecut: de la bun început folosim limba pentru a descrie lumea vizibilă și gândim prin imagini atunci când citim sau scriem. Este o relație reciprocă de care nu suntem perfect conștienți în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, arta nu este singurul subiect din cărțile mele.

Despre ce e vorba în teza ta de doctorat?

Doctoratul meu este despre Art Nouveau. Art Nouveau a fost un fenomen european care s-a răspândit între 1895 și 1910, înaintea modernismului. Este acel stil pe care îl admiri, dar care este totodată într-un fel kitsch, iar asta din cauza decorațiunilor și ornamentației. Art Nouveau este ultimul stil european care privește înspre epocile și stilurile din trecut, înainte ca arta să îmbrățișeze modernismul și tendințele sale de simplitate.

Ai avut în vedere artiști sloveni?

Am încercat, pe de o parte, să aflu cum anume acest fenomen a fost integrat în atmosfera europeană. Pe de altă parte, am studiat subiecte și motive specific slovene.

Ai scris poezie, un roman, o carte de eseuri și critică de artă. Cât de greu a fost să treci de la poezie la alt gen? E totuși vorba de un alt fel de discurs.

Cred că a fost ceva natural. Am început cu poezia. Inițial, nu am avut de gând să public. Mă concentram asupra studiilor, iar poezia a fost ceva ce pur și simplu s-a întâmplat. Apoi, după primul volum de poezie, am început să pregătesc material pentru următorul. Între timp, am început să scriu critică și am făcut asta vreme de câțiva ani. Dar la un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să evaluez alți scriitori, ci doar să am suficient timp pentru mine. Aș zice că, încă de la început, proza pe care o scriam era poetică, iar poezia era narativă. Așa că această graniță dintre proză și poezie nu a fost chiar o graniță pentru mine. În schimb, când am scris cartea de eseuri, am simțit cum trebuie să adaug mai multă logică și să reduc elementele poetice.

Cred că scrisul în general ar trebui să fie expresia unei necesități interioare și că poezia, proza, eseul sunt doar forme diferite de exprimare a unor lucruri esențiale. „Literatura adevărată” este un amestec de genuri. Cred că aceste distincții între ficțiune, nonficțiune, poezie vizuală etc. sunt rezultatul unei simplificări academice și al strategiilor de marketing cultural din secolul al XX-lea. Viețile noastre nu sunt povești de dragoste, romane polițiste ori drame psihologice pure – ele au deopotrivă iubire, bucurie, frică, luptă pentru supraviețuire, iar toate aceste trăiri nu pot fi izolate una de cealaltă. Cele mai bune romane pe care le-am citit sunt amestecuri de genuri. Odată ce începi să scrii, nu mai ai în vedere astfel de distincții. Poate te gândești că ceea ce scrii va suna, să zicem, ca un roman polițist, dar pur și simplu treci de la o pagină la alta fără să ai în minte că trebuie să respecți tot felul de reguli.

Interviu realizat la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, ediția 2017 și poate fi citit integral aici: https://www.bookaholic.ro/robert-simonisek-cred-ca-scrisul-in-general-ar-trebui-sa-fie-expresia-unei-necesitati-interioare-si-ca-poezia-proza-eseul-sunt-doar-forme-diferite-de-exprimare.html

The post Interviu cu Robert Simonišek realizat de Snejana Ung appeared first on LaDouaBufnite.

Luca Dragu: De ce ați ales ipostaza de băiat în cartea d-voastră “Vara în care mama a avut ochi verzi?”

Tatiana Țîbuleac: Nu am ales-o intenționat, însă la un moment dat m-am trezit în carte scriind în carte din numele unui băiat, bărbat de fapt, şi m-am gândit dacă ar trebui să corijez chestia asta sau să merg mai departe, şi am simțit că ar fi mai uşor pentru mine să scriu din ipostaza unui bărbat. Şi mi-a plăcut. Şi am zis ” ce sa fac mai departe?” Şi am zis ” ok, ce fac  mai departe cu bărbatul ăsta şi până unde pot împinge subiectul astfel încât să fiu credibilă?” Mă gândeam că va fi la un moment dat o şovăială. Totuşi, fiind femeie, să intri în pielea unui bărbat… însă mi-a plăcut la nebunie. Cred că partea asta  mi-a plăcut cel mai mult. Am fost credibilă? [râde]

Luca Dragu : Absolut. [râzând] V-ați născut în Republica Moldova. Ce înseamnă Polonia, țara în care are loc acțiunea cărții, pentru d-voastră?

Tatiana Țîbuleac: Nu am vrut să fac pe eroii mei basarabeni, am vrut să fug cumva de eticheta asta, de teme basarabene. Nu am vrut să îi fac români din aceleaşi motive. Ucrainieni i-aş fi putut face, pentru că numele meu este un nume ucrainean, însă m-aş fi simțit ca o impostoare, chiar dacă ştiu foarte multe despre cultura ucraineană, totuşi de ce să aleg ucrainienii şi nu românii? În schimb polonezii mi-au fost aproape, fiindcă ei au şi din români, şi din ucrainieni, şi în comunitatea engleză despre care am scris, ei sunt o comunitate foarte puternică, şi,  de fapt, dacă vorbim despre Europa de Est în Europa, polonezii sunt cei mai cunoscuți, şi au fost aşa, o națiune simbolică în ceea ce am scris eu. Şi cred ca am nimerit bine cu polonezii.

L.D: Okay. În ce măsură ați experimentat “pe propria piele” trăirile personajului principal şi nu numai?

T.Ț : Eu nu sunt băiatul din carte. Eu nu sunt neapărat întotdeauna mama din carte, însă probabil că am din toate umpic. Bunica din carte este bunica mea. Eu sunt mama din carte, pe alocuri. Există aşa un melanj de stări şi de trăiri pe care eu am încercat să le bag în cât mai multe personaje ca să diluez umpic ideea asta de autobiografie. Cred că, până la urmă, dacă ar fi să vorbim despre cine este totuşi mama din carte, este o mamă destul de renumită în Republica Moldova şi în România, spațiul ăsta din care venim noi, este o mamă colectivă pe care am adunat-o în anii mei de jurnalism, istoriile pe care le-am adunat din jurnalism atâția ani, cred că au găsit un contur în acest personaj. Pe alocuri, am scris cartea asta pentru fiul meu, Alexandru, “Aleksy”, dar în acelaşi timp cred că şi în mama din carte m-am regăsit de multe ori. Deci e o carte , aşa, “amalgam”, “babilon” .

L.D: Deci, la un anumit nivel este şi personală.

T.Ț : Ea este personală pentru că ea nu este personală. Probabil că din faptul că nu am scris-o despre mine, ea poate deveni oricui, şi toată lumea găseşte alte teme în cartea asta, şi asta îmi place foarte tare. Întotdeauna cititorii mei au găsit subtexte şi înțelesuri mai frumoase decât ale mele.

L.D: Mă bucur. Cred că asta este ceea ce îşi doreşte orice scriitor, să îşi vadă ” cealaltă latură a cuvintelor sale”. Am înțeles că v-ați stabilit la Paris, deci presupun că aveți o conexiune specială cu această țară.  Ați fost inspirată de un sătuc anume din Franța, sau ați ales acest mediu din pură întâmplare?

T.Ț: Satul din carte este un sat în care am petrecut vara aceasta, împreună cu părinții mei, şi, dacă tot mă întrebai cine este mama din carte, mama din carte este şi tatăl meu pe alocuri, pentru că vara asta a însemnat mult pentru mine, au fost nişte teme  pe care le-am abordat cu tatăl meu pentru prima dată în toți anii ăştia… dar satul francez îmi este foarte apropiat şi este un sat mitic pentru mine, este satul bunicilor mei, astfel de sate nu mai există astăzi în Moldova, fiindcă ele au fost practic distruse. În schimb există în Franța şi eu mă simt bine în satul francez. Însă am pornit de la un loc real, această casă:  cu floarea soarelui, cu oceanul…deci ele există, casa  descrisă în carte există… Desigur că au fost mult mai multe fapte adunate în acesta, însă aici chiar m-am cam luat foarte mult, chiar realitățile sunt “din piață”, cumva,  şi le-am trăit cu mare bucurie, mă simt extraordinar în orice sat, dar în satul francez în mod special.

L.D: Mulțumesc. Pe de altă parte, înainte de debutul în lumea literaturii, am înțeles că ați lucrat in domeniul TV. Cum a fost trecerea profesională de la video la lumea cuvântului ?

T.Ț: A fost o mare nerăbdare a mea să trec mai repede de la cameră la scris. Camera este un inamic al omului, care vrea să scrie pe lung, însă nu prea ai timp să povesteşti, nu prea ai loc. În schimb, când am început să scriu prima carte, “Fabule Moderne”, a fost probabil acea trecere despre care vorbeşti tu, de la reportaj la un fel de literatură, iar cartea asta a doua a fost o carte pe care am scris-o asumat, ştiind că nu este o încercare, ea va spune mai multe despre mine decât prima.

Interviu cu Tatiana Țîbuleac, realizat de Luca Dragu la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest”, ediția a VI-a, 25 – 28 octombrie 2017.

Interviu publicat pe: https://www.bookaholic.ro/interviu-cu-scriitoarea-tatiana-tibuleac-realizat-de-luca-dragu-elev-in-clasa-a-ix-a-la-filtm-vi.html

The post Interviu cu Tatiana Țîbuleac, realizat de Luca Dragu appeared first on LaDouaBufnite.

Mircea Cărtărescu: Eu, în general nu scriu având în minte restricțiile astea de vârstă. Cred că depinde mult de cel care citește, pentru că poți avea vârsta ta și să fii atât de pasionat de lectură, încât să nu îți pese și să citești în ciuda celor care îți spun să lași pe mai târziu. Contează foarte mult cititorul. Cititorul face jumătate din treaba artistică, fiindcă un autor spune  că cititorul nu are acces la memoria autorului, nu știe la ce se referea autorul. Vede ceea ce vede, vede cu ochiul minții autorul în scrierea sa. El recompune fraza asta, după patrimoniul lui interior, după memoria unei stări pe care el a trăit-o. Deci, un cititor recreează, recompune o carte din propria lui substanță interioară. Așa încât, până la urmă, cititorul este co-autor al unei cărți, și niciun cititor nu citește aceeași carte cu cel de lângă el, fiecare citește o carte diferită. Așa încât pe mine mă intereseazã prea puțin vârsta cititorilor mei, eu nu scriu cărți pentru diferite vârste; singura mea carte pentru copii, Enciclopedia Zmeilor, este o carte pentru copii și adulți  rafinați, care pot înțelege caracterul ludic al acestei cărți. Prin urmare, eu nu am să îți recomand ție, sau oricui altcuiva să citești anumite cărți ale mele, poți să citești orice carte de-a mea, cu rezerva că e posibil, nu din cauză că nu ai o conștiință suficient dezvoltată, ci poate că din cauza vârstei, nu ai cultura suficientă ca să poți ințelege pânã la capãt o carte. Dar un nivel al ei, poate dacă vrei și îți place și faci un efort, îl poți înțelege.

L.D. : Nichita Stănescu spunea că dacă pui niște versuri proaste pe o muzică bună, omul va ține minte acea piesă, însă dacă pui niște versuri bune pe o muzică proastă, omul nu va memora acea piesă. Știu cã îți place o anumită zonă „bună” a rock-ului. Există vreun artist/ formație ale cărui versuri să le apreciezi mai mult ca pe celelalte?

M.C.: Între muzicienii din perioada modernă a muzicii rock, mulți au fost poeți remarcabili. Puțină lume știe că Paul Simon avea studii filologice, că făcuse facultatea de litere, puțină lume știe că Bob Dylan și-a dorit întreaga viață cu ardoare să fie un poet, și că și-a luat numele de la un mare poet englez. Pe el îl chema Robert Zimmermann pe numele lui adevărat. El și-a luat numele Bob Dylan de la Dylan Thomas, unul dintre cei mai mari poeți englezi. Deci e un pseudonim, nu e numele lui de buletin, cum s-ar zice. Puțină lume știe că Leonard Cohen, de pildă, este un scriitor la fel de cunoscut ca și cântăreț, este autor de romane, este autor de volume de versuri normale, obișnuite, deci până la urmă, mai ales în perioada aceasta mai nouă, modernitatea, se amestecă și genurile și artele. Și așa mai departe, foarte mulți artiști care sunt considerați artiști în sensul larg al cuvântului totuși au avut veleități de artiști adevărați și, uneori, nu doar veleități, ci chiar talent și, aș spune, în unele cazuri, cum este cel al lui Bob Dylan, chiar genii. Am tradus mai multe, nu numai Bob Dylan, ci și o parte din opera lui Leonard Cohen, am tradus și Brassant, am tradus foarte mult  astfel de autori,pentru că nu sunt un snob și nu mă interesează diferența dintre cultura populară, în sensul american: cel de cultură a străzii. Pentru mine, totul este cultură.

L.D.: Apropos, v-ați săturat să vă tot întrebe lumea despre decernarea premiului Nobel lui Bob Dylan?

M.C.: Am comentat foarte des în ultimul timp vestea aceasta. Este o tendință a comitetului Nobel, dar și a limitelor literaturii. Pentru că premiul Nobel a fost dat până acum unor scriitori buni sau proști, de o sută de ani încoace. Dar întotdeauna au dat unor scriitori, unor oameni care au scris ficțiune, cu diferența că era poezie sau proză. În ultima vreme au început să dea aceste premii unor autori din genuri considerate marginale sau chiar extraliterare. Anul trecut au dat unei autoare din Ucraina, Svetlana Alexievich, care nu este propriu-zis scriitoare, care scrie non-fiction, adică e o autoare de interviuri cu oamenii care au trăit trauma Cernobîlului și așa mai departe, dramele Estului extrem al Europei. Iar anul acesta s-a depășit o altă limită a literaturii, și anume cea care delimitează literatura pe hârtie de o alta formă de literatură- lyrics-urile cântăreților de muzică rock sau de  muzică pop. Așa încât eu cred că este o tendință care consonează cu evoluția tehnologică și culturală prin care trecem astăzi.

Interviu cu Mircea Cărtărescu, realizat de Luca Dragu la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest”, ediția a V-a, 25 – 28 octombrie 2016.

Interviu publicat pe: https://www.bookaholic.ro/interviu-cu-scriitorul-mircea-cartarescu-realizat-de-luca-dragu-elev-in-clasa-a-ix-a-la-filtm-v.html

The post Interviu cu Mircea Cărtărescu, realizat de Luca Dragu appeared first on LaDouaBufnite.